"Într-un colţ era un bărbat. Nu, nu un bărbat. Femeile răsuflară din nou uşurate.”
Romanul "Nopţi la circ", de Angela Carter, care înţeapă testiculele, face parte dintr-o bogată literatură, puternic susţinută financiar şi ideologic, al cărei scop este umilirea sistematică a bărbaţilor şi deprecierea masculinităţii. Nu este greu de intuit cine sunt cei care alimentează feminismul şi incită la anarhie printr-un nesfârşit război declarat de femei bărbaţilor. Autoarea feministă Angela Carter nu se dezminte şi contureză exact zonele predilecte de atac asupra bărbăţiei. Mai precis, în ton cu toate adeptele feminismului, autoarea ţinteşte direct la organele sexuale masculine şi şi-ar dori orgasmic să vadă mădulare dezintegrate, testicole sfâşiate şi bărbaţi ţinuţi în lesă. Romanul din seria Strivirea penisurilor sau Încă un cuţit în testicole vrea să demonstreze încă odată că există o inferioritate masculină transcontinentală, transbaikaliană, transiberiană şi, ca atare, universală, adică bărbatul e un porc, un animal nenorocit pe care femeile pot urina lesne din picioare. Vă mai întrebaţi de ce feminismul vrea sânge din bărbaţi şi de ce feministele sunt primele susţinătoare şi promotoare ale circumciziei? Nu e nevoie de prea multă psihanaliză pentru a pricepe.
Iată şi recenzia pe care Silviu Man o face maculaturii feministe denigratoare cu pretenţii de roman."Nopţi la circ", romanul Angelei Carter, se doreşte a fi în acelaşi timp şi o poveste de dragoste, şi thriller, şi basm modern, şi manifest moralist. Sophie Fevvers este o femeie în spatele căreia au crescut, nu de mult, nişte splendide aripi de lebădă care o fac atracţia principală a circului Colonelului Kearney. “Curtată de prinţul de Wales şi pictată de Toulouse-Lautrec”, Fevvers se întâlneşte cu Jack Walser, un jurnalist american lipsit de orice fel de aripi, spălăcit şi cam mototol, care, dorind să dea lovitura cu o ştire de senzaţie, se angajează pe post de clovn la circul care se îndreaptă spre ţinuturile Rusiei. O intrigă cât se poate de ofertantă pentru o carte se vrea şi poveste de dragoste, şi thriller etc… Fevvers este un soi de Holly Golightly, lipsită însă, în ciuda aripilor şi idealurilor imense, de graţia dezordonată a personajului lui Capote. Contactul cel mai intens pe care cititorul îl are cu ea este mai cu seamă unul de natură… olfactivă : “amestecul compact şi fierbinte, de parfum, de sudoare, farduri şi scurgeri de gaze, ce te făcea să respiri parcă pe bucăţi aerul din cabina lui Fevvers” . Şi, deşi în primele 40-50 de pagini ni se explică numai cât e de inaccesibilă şi de legendară, nu am reuşit să găsesc vreun argument puternic pentru justificarea acestor calităţi. Fevvers este fizic prea solidă şi comportamental prea sordidă. Fără a fi neapărat rea la suflet ori ipocrită, există un iz slinos chiar şi în spectacolele de balet aerian pe care le dă. Ca personaj, excesiv de fragmentată, pare un amalgam brut de stări, de gesturi nelegate între ele prin vreun ce unificator. Contradicţia – altminteri circumscrisă naturii umane – este, în cazul ei, devastatoare : nu poţi să râgâi pasionat şi apoi să gângureşti diafan despre zbor şi metafizicile lui, nu poţi să tragi rafale nonşalante de flatulenţe şi apoi să decretezi idealist că “formam un microcosmos al umanităţii, eram o companie emblematică, fiecare semnificând o propoziţie diferită în marele silogism al vieţii” sau să şuşoteşti candid : “Nu credeţi că atunci când vom fi în rai vom mânca numai îngheţată? ”
Năruit prin lipsa de substanţă a lui Fevvers, romanul nu mai poate străluci decât izolat. Angela Carter, în ciuda marilor lacune şi devieri despre care vom vorbi mai jos, are un punct în care este imbatabilă, şi acela este simţul detaliului, adesea revelator. Zecile de pagini de elogii închinate Sophiei nu sunt atât de convingătoare precum această scurtă şi completă descriere a unui personaj avar : “conţinutul [seifului] strălucea de-ţi lua ochii, mormane întregi de monede de aur, averea unei regine, alcătuită din coliere de diamante, perle şi rubine, smaralde aşezate în taine printre teancuri de bonuri de bancă, hârtii de ipotecă. După ce le cercetă în silă, numără cinci lire de aur, le mai numără o dată şi încă o dată şi cu aceeaşi dureroasă ezitare, ca şi cum ar fi fost picături de sânge din propria inimă, mi le întinse” …
… iar ceva mai încolo, ni se descrie, admirabil, un somn de frumoasă adormită: “pe sub împletitura de vinişoare albastre, globii oculari se mişcau încontinuu într-o direcţie sau alta ca şi cum ar fi privit figuri de balet antic care se jucau pe sub pleoapele sale. Iar câteodată degetele de la mâini şi picioare se convulsionau şi se răsuceau, la fel cum se-ntâmplă cu labele unui câine care visează iepuri”. Alte delicii stilistice – “rumega o havană de lungimea unui braţ de prunc”, “ceaţa se lăsase precum un capac peste o oală”, “acest tânăr avea figura unui care crede în promisiunea Statuii Libertăţii” etc.
Marele viciu al cărţii pe care îl anunţam mai sus constă în faptul că în golul ideatic pe care îl creează Fevvers, autoarea a îngrămădit cu patimă un morman de sminteli feministe, care nu au legătură nici cu realitatea, nici cu literatura bună. Iată o mostră deprimantă de gândire formolizată : “ce e o soţie dacă nu prostituată unui singur bărbat în loc de mai mulţi? ”. Fevvers, biata, nu este menită să-şi ducă existenţa cinstit, îngrijindu-se de toate problemele ei digestive, ci să fie, nici mai mult, nici mai puţin decât “copilul pur al veacului care abia acum începe, simbolul unei noi Epoci în care nici o femeie nu va mai fi persecutată”. Când nu opinează că bărbaţii ar trebui descăpăţânaţi, autoarea sughiţă majestuos : “Două zeiţe durdulii şi zâmbitoare susţineau poliţa căminului pe palmele lor ridicate, la fel cum noi femeile ţinem pe umerii noştri întreaga lume” sau varsă – crâncenă Xantipă – găleata cu filipice în capul patriarhatului : “Dar unde stă onoarea unei femei, bătrâne? În vagin sau în suflet?” .
Angela Carter oscilează aiuritor între tonul de calină bunică postmodernă care spune poveşti insolite la gura centralei termice şi acela de hârcă arhetipală care trage – Wilhelm Tell în fustă sobră – săgeţi veninoase împotriva a orice este atins de blesemata plagă bărbătească. După atâtea diatribe, cititorului începe să îi fie realmente teamă. Eu însumi, la un moment dat, speriat de legiunile de amazoane sângeroase la care visează autoarea, am început să prevăd la simpla apariţie a câte unui nou personaj masculin zeci de potenţiale violuri crâncene (art. 197 din actualul Cod Penal, 3-10 ani închisoare pentru varianta simplă, putând ajunge, cu puţină ambiţie, până la 15-25 ani), perversiuni sexuale (art. 201 Cod Penal, minimum 1-5 ani), corupţie sexuală (art. 202, minimum 6 luni-5 ani), incest (art. 203, 2 – 7 ani)…Ce este bizar în Nopţi la circ este că “exploatarea masculină” nu este criticată de pe poziţii realist-social(ist)e – cum reuşea, altminteri cu multă subtilitate şi talent, Maxim Gorki, pentru “vagabonzii” lui (deşi Carter profeţeşte într-o clipă de fierbinţeală stahanovistă: “Nu “sufletul” uman trebuie sacrificat pe nicovala istoriei, ci nicovala însăşi trebuie schimbată pentru a putea schimba umanitatea” ) ci, neaşteptat, numai prin prisma unui “fantastic” de sorginte magico-alegorico-cabalistic. Problema este că nici acest spectru al fantasticului nu este împlinit convingător – fiindcă nu e suficient să aglomerezi fapte şi personaje “inedite” pentru a crea un univers paralel. Mai multe părţi disparate nu nasc un întreg – din cioburi de sticlă chioară nu poţi să faci vază de porţelan chinezesc. E un truism să afirmi că, în literatură, unu plus unu ≠ doi. Ca urmare, nu este de ajuns să aduni la un loc cimpanzei umanoizi, şamani exotici şi urinofagi, violete răsărite din zăpadă, clovni metafizici şi un porc-bariton pe nume Sybil care grohăie a înţelepciune sfaturi de tipul “a-v-e-ţ-i-r-ă-b-d-a-r-e”, ca să creezi o cheie de interpretare din afară a lumii noastre. În roman, avem de-a face cu un trafic infernal de semnificanţi fără semnificat. Este, cred, manifestarea aceleiaşi inconsecvenţe auctoriale care a făcut din Fevvers din personaj virtualmente seducător, o arătare cameleonică, un nimeni cu sclipici. Iar deranjantă în cel mai înalt grad mi se pare operaţia nepermisă de diluare, de mascare a ideologiei feministe în beletristic. Aş fi preferat un manifest expres, nu ascunzişuri după degetul aparent inatacabil al convenţiei literare.
Fiindcă în Nopţi la circ, avem, fără îndoială, un fel manifest feminist deghizat. Altfel este foarte greu de explicat cum bărbaţii din roman sunt în stare numai să îşi doneze biblioteca unei prostituate pentru că “era singura femeie din Londra care reuşea să i-o scoale” sau să prefere o femeie numai după “felul cum se rade în părţile intime”. Herr M. însemnează în ziar necrologurile fetelor tinere cu creion negru, iar lui Walser “frigul îi înţeapă testiculele când stă în picioare” – de ce tocmai această parte anatomică, este anevoie de înţeles, probabil autoarea consideră că ar fi singura din corpul bărbătesc, care poate reacţiona la stimuli exteriori. În basmul Angelei Carter, locul lui Făt-Frumos e ţinut de blegul Walser, personaj fără identitate, pajul adevărului jurnalistic, care pare rătăcit fără scăpare printre firele narative şi maldărele de chiloţi ale lui Fevvers. În rest, la pagina 210 numărasem deja vreo 6-7 violuri (unele rămase în faza de tentativă) şi vreo 2-3 crime brutale. Registrul penal e completat de prostituţie, dar nu, Doamne fereşte, de o prostituţie din aceea murdară, decadentă, demodată, ci, din contră, de una luminoasă, hipermorală, în care “fetele” sunt dulci ca nişte bomboane fondante şi blânde ca nişte îngerese. Pe acest tărâm, bărbaţii, când nu ucid, violează. Când nu violează, încearcă măcar, mârlaneşte, să pipăie nişte sâni. Iar dacă nu pot să pipăie sâni, sunt homosexuali.Angela Carter îşi duce însă destoinic cruciada împotriva propriilor personaje : “Există multe motive, mai toate bune, pentru care o femeie ar vrea să-şi ucidă soţul; o omucidere poate fi singurul fel în care-şi mai putea păstra un strop de demnitate într-un loc şi într-o epocă în care femeile erau considerate nişte sclave sau, ca în faimoasa antologie a lui Tolstoi [?!, n.m. S.M.], nişte sticle de vin care pot fi oricând sparte atunci când conţinutul lor era consumat”. Nu se poate scăpa sub nici o formă de acest stigmat : “E bărbat, chiar dacă şi-a pierdut minţile, răspunse Vera. Ne-ar fi mai bine fără el” aplicabil chiar şi la copii. Acesta pare a fi rezumatul romanului : o haită de tigri perverşi şi huligani hărţuind gazéle inocente, care în final, reprezentând, nu-i aşa, binele care învinge întotdeauna, reuşesc să-i îngenuncheze. Îmi pare că expediţia Anglia – Rusia nu se face în numele iubirii sau anchetei ziaristice, ci parcă mai degrabă pentru a demonstra că există o inferioritate masculină transcontinentală, transbaikaliană şi transiberiană : “îl voi domoli eu, voi face din el un alt bărbat. De fapt, voi face Noul Bărbat, o pereche potrivită pentru noua Femeie şi împreună vom mărşălui spre Noul Secol”. Nou Secol XX, care, după cum se mai ştie, a adus un vraf de ideologii şi paraideologii de coada cărora atârnau adesea romane gălăgioase, de o probitate mai mult decât îndoielnică.
Femeile despre bărbaţiBărbatul este un porc, un măgar sau un bou. sau ca în bancul postat de Atelocin:
În grădina zoologică, în dreptul cuştii cu maimuţe, un copil exclamă:
– Mamă, mamă, uite, aici sunt programatori!
Mama, contrariată:
– Dar de ce crezi tu asta?
– Sunt la fel ca tata: nespălaţi, păroşi şi au fundul tăbăcit!
Interesant ar fi dacă hazlia isteaţă ne spunea cum put femeile? Cu siguranţă, multe mult mai rău ca bărbaţii, iar de tăbăcite ce să mai vorbim. Nespălate şi păroase câte vreţi …
Mai aveţi dubii despre denigrarea pe toate căile a bărbaţilor? Dacă da, citiţi şi„Dedesubt este infernul“ de Claire Castillon – Un roman feminist despre „măgari“ adică BĂRBAŢI!
Pentru că se fereşte să descrie o situaţie cu prea multe cuvinte, Claire Castillon a găsit o altă tehnică narativă, una care a consacrat-o: detalii puţine, dar precise şi adesea şocante prin care face praf bărbaţii. Criticii literari din Franţa consideră, din acest motiv, că scriitoarea este „o specialistă a cruzimii“, iar „Dedesubt este infernul“ îndreptăţeşte fără dubii caracterizarea. Scrisă la persoana întâi, dintr-o perspectivă feminină şi feministă, cartea analizează printr-o grilă cel puţin neobişnuită trei generaţii.
