La rascruce de drumuri

Incotro omenirea? In scalvia evreo masonilor pe veci sau intr-o era a limpezirii constiintelor si a teezirii la realitate? Intr-o era a feminismului evreofil distructiv sau in cea a onestitatii creatoare?  E greu de crezut ca dupa ce s-a ruinat tocmai increderea, oamenii ar mai putea aspira la eliberarea din robia evreomasonilor care au pus stapanire pe lume. Curvia, lenea, hotia sunt moduri de viata cu care sistemul si-a obisnuit supusii si nivelul de constiinta al popoarelor e prea deteriorat pentru a mai putea fi resuscitat de alternative.   Si totusi... Sa fie in n spatele BRICS, tot evreomasonii, adica regizorii si scenaristii care castiga intotdeauna iar popoarele, prostimea e innecata in sange in razboaie.”Ei”se muta doar in alta tabara,cu arme si bagaje. Ei au creat capitalismul/liberalismul si totodata socialismul/comunismul=iudeobolsevismul, toate ”internationalismele”, ”globalismele” si genocidul, holocaustul popoarelor/neamurilor in “revolutii”si razboaiele mondiale, feminismul si prostitutia pentru distrugerea familiei, pedofilia pentru distrugerea si bagarea barbatilor la puscarie, etc.  Sunt toti pe o mana, sunt de fapt aceeasi mana. Sunt tartorii adevarati ai istoriei criminale, creatia lor, exclusiv pt binele lor”. Lasciate ogni speranza…” Elita malefica si restul lumii Vechile credinţe şi prejudecăţi ce definesc sistemul actual de viaţă, împreună cu mijloacele perfide de menţinere a lor sunt încă evidente şi ele continuă să acţioneze în lume. Cu toate acestea, lipsa lor de eficiență nu mai poate fi mult timp ascunsă în spatele unor acuze sau justificări false. De cele mai multe ori, liderii şi guvernanţii actuali aruncă vina şi responsabilitatea asupra altor oameni pentru propriile lor eşecuri, când în realitate ei ar trebui să fie cei care să rezolve problemele respective. Vechiul sistem prin care elita malefică obişnuia să menţină controlul asupra societăţii s-a dovedit a fi precum un jug de fier pentru omenire. Oricare ar fi domeniul de interacţiune umană: politică, afaceri, etică, moralitate, religie etc., el este în mod sistematic infiltrat şi pervertit de către reprezentanţi ai elitei malefice, a lojelor şi organizaţiilor pe care ea le-a înfiinţat. Sistemul actual, prin regulile şi ideile pe care le-a impus a provocat dezastre la toate nivelele existenţei oamenilor. Perversitatea acestui mod de a conduce subzistă în faptul că, în timp ce controlul societăţii este asigurat la suprafaţă printr-un set de măsuri, de idei, de reguli şi de legi care sunt menite aparent să slujească „binele şi interesul cetăţeanului de rând”, esenţa sistemului ca atare a rămas mereu ascunsă în fundal, nefiind niciodată dezvăluită. Cu alte cuvinte, agenda ocultă a celor care au instrumentat acest sistem de oprimare a omenirii a rămas mereu tăinuită, nevăzută, acţionând în mod discret şi pervers. Obiectivul principal al elitei malefice a fost şi este în continuare controlul deplin asupra populaţiei planetei. Comunismul, care a fost un „produs” al gândirii satanice a acestei elite ocultate, reprezintă exemplul clasic al modului în care se doreşte şi se exercită acest control. În comunism, totul trebuia să fie controlat „de la centru”. De fapt, întregul sistem de existenţă al societăţii este gândit pe principii comuniste, care sunt disimulate în spatele unor „idei măreţe pentru binele, prosperitatea şi siguranţa omului”. Din nefericire, multe personalităţi publice de marcă, altfel oameni bine inteționați, integri şi oneşti, au căzut în plasa admiraţiei acelor „iluminaţi” care „au dorit să fundamenteze pacea şi abundența pe Pământ”. În realitate, elita malefică şi-a urmat întotdeauna calea ei egoistă şi propria agenda de stăpânire şi control asupra omenirii, atâta doar că ea a ştiut să mascheze cu o incredibilă abilitate aceste intenţii murdare sub aparenţa bunelor moravuri, a ideilor generoase, a aşa-zisei libertăţi de exprimare şi a multor alte „beneficii” pentru umanitate. În prezent toate acestea sunt deconspirate într-un ritm ameţitor de către persoane care au activat în interiorul organizaţiilor oculte ale „Iluminaţilor” şi care au găsit curajul necesar pentru a face dezvăluiri extraordinare despre „adevărul din spatele uşilor închise ale elitei malefice”. Sunt semne foarte clare ale faptului că vechea ordine se prăbuşeşte. Unul dintre acestea se referă la „fisurile” evidente care au apărut în monolitul pe care îl reprezenta sistemul de control al „Iluminaţilor”: se ştia că mass-media, politicienii, corporaţiile mari, precum şi concernurile de firme sunt toate controlate şi ţinute cu o mână de fier de câţiva sceleraţi din elita mondială secretă; totuşi, iată că informaţii la cel mai înalt nivel au început să fie dezvăluite pe bandă rulantă şi acum este doar o chestiune de asimilare a lor pentru a ne lămuri cu adevărat cine şi ce a vrut pe această planetă. Cazuri de corupţie la nivel guvernamental, devieri uluitoare ale unor idei şi principii morale şi religioase fundamentale, secrete extraordinare despre unele tehnologii şi proiecte care au fost ţinute „la rece” zeci de ani, precum şi multe alte informaţii cu statut de secret de stat sunt expuse la diferite posturi de radio, pe Internet sau chiar şi în unele publicaţii din presă ori pe unele canale de televiziune. Dacă „stăpânirea, controlul şi puterea” elitei malefice a „Iluminaţilor” ar fi rămas infailibile, aşa după cum le plăcea membrilor ei să afirme, cum se explică faptul că toate aceste informaţii foarte sensibile, care zdruncină din temelii multe organizaţii, funcţii şi guverne, ies acum la iveală într-un ritm debordant? Fără îndoială, aceasta înseamnă că sistemul instituit de „Iluminaţi” cedează, că cenzura şi controlul lor nu mai este nici pe departe la fel de eficient şi infailibil ca înainte. Prăbuşirea sistemului este iminentă, deoarece fisurile mici devin foarte repede adevărate crevase. Viteza cu care această informaţie nouă se răspândeşte imediat ce este difuzată i-a uluit pe cei care până atunci erau obişnuiţi să profite de secretul intrigilor şi înţelegerilor lor murdare, parafate de multe ori la cel mai înalt nivel de conducere. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă excepţionalul documentar despre tirania financiară impusă de „Iluminaţi” de-a lungul timpului, care a fost prezentat în trei episoade de către postul rusesc de televiziune REN-TV, în luna ianuarie 2013. O altă explicaţie a prăbuşirii castelului din cărţi de joc, pe care îl reprezintă sistemul financiar mondial şi organizarea societăţii actuale, este aceea că exponenţii lui şi cei care îl susţin au dat dovadă de o aşa mare lăcomie, criminalitate, aviditate şi chiar inconştiență, încât acum au ajuns să distrugă însăşi construcţia pe care au generat-o la începuturi. În cazul lor, a vorbi despre principii etice, morale sau spirituale este ca şi cum ai aştepta în mijlocul deşertului Sahara să plouă pentru a se coace recolta. De altfel, se ştie că toate sistemele care sunt de la început corupte şi greşit „proiectate” sfârşesc iremediabil prin a se autodistruge, prin a imploda sub presiunea propriilor lor erori, care le fac să fie şubrede şi, într-un târziu, să cedeze. Interesant de știut este dacă iniţiatorii sistemului, adică „Iluminaţii”, au fost sau nu conştienţi de aceasta atunci când au generat imensa farsă care se numeşte sistemul financiar actual, care la rândul lui a fundamentat economia pe care se sprijină o lume întreagă. Părerea noastră este că, iniţial, „Iluminaţii” nu au intuit sfârşitul tragic al ideii lor. Cu un gen de inconştienţă proprie celor întunecaţi care slujesc răul, ei pur şi simplu au mers înainte cu o tâmpă speranță că poate totuşi vor reuşi să instaureze Noua Ordine Mondială şi vor dobândi astfel controlul şi puterea absolută asupra populaţiei globului. Este posibil ca pe parcurs unii dintre aceşti mandatari ai răului să-şi fi dat seama că lucrurile au intrat pe o pantă periculoasă şi că ele nu se vor sfârşi bine pentru ei, dar deja era prea târziu pentru a mai face ceva; locomotiva pornise şi era foarte dificil să mai fie oprită. Când un astfel de sistem gigantic se prăbuşeşte, unda de şoc pe care el o poate genera este enormă. De aceea, el trebuie înlocuit imediat cu un sistem financiar nou, pentru ca stabilitatea financiară mondială să fie menţinută. Vechiul sistem se află acum în ultima fază a existenţei sale, înainte de colapsul total. Noul sistem este pregătit, gata să fie implementat îndată ce primul va sucomba. Acest sistem vine cu idei noi, cu o concepţie nouă de tranzacţionare, cu noi standarde de evaluare şi mai ales va beneficia de un personal de administrare în întregime nou, pentru că a folosi în cadrul lui aceiași șefi și angajați care au produs dezastrul anterior, ar fi echivalent cu o sinucidere. Probabil că la început, printre oameni va exista o anumită stare de confuzie, absolut firească atunci când noul înlocuieşte ceea ce este vechi, mai ales la o asemenea anvergură. Totuşi, este important să reţinem faptul că lumea nu va cădea într-o stare de haos şi de anarhie, deoarece toate elementele noi care trebuie să intre în joc sunt deja pregătite. Este adevărat că un nou sistem financiar nu este scutit de tentație, de corupție sau de revenirea gradată la aceleați practici subversive de până acum, însă avem cel puțin șansa de a începe o cale nouă și mai ales ne bazăm pe evoluția conștiinței oamenilor. De asemenea, o serie întreagă de mecanisme de prevenire a vechilor metode financiare corupte sunt menite să asigure un echilibru decent al tranzacțiilor si al schimburilor economice. O dovadă în plus a direcţiei spre care se îndreaptă lucrurile este recenta reuniune a ţărilor ce formează organismul BRICS. Importanţa acestui summit nu poate fi ignorată, pe de o parte din cauză că BRICS reprezintă un grup de ţări care încep să deţină o putere economică şi militară uriaşă în lume, iar pe de altă parte pentru că el prevesteşte astfel o nouă „configuraţie” a lumii şi chiar un nou sistem de gândire şi de existenţă a ei. Mai mult decât atât, celor cinci ţări care formează fundaţia BRICS (Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud) li se vor adăuga în curând încă două naţiuni gigantice: Iran şi Indonezia, astfel că organismul va deveni: BRIIICS. Iranul este fără îndoială „flamura” Orientului Mijlociu, asumându-şi rolul de lider moral şi politic în regiune. Resursele sale naturale sunt extraordinare, iar progresele în domeniul tehnologic sunt de invidiat. Pe de altă parte, Indonezia este ţara cu a patra populaţie cea mai numeroasă din lume, cu o creştere economică formidabilă (o rată de aproximativ 7% pe an) şi de asemenea cu resurse naturale uriaşe. Alte ţări, precum Venezuela, Turcia, Egipt, Pakistan şi Malaezia îşi aşteaptă şi ele rândul pentru a intra în acest organism mondial care deja constituie o forţă extraordinară. În prezent, BRICS cumulează 40% din populaţia lumii, 30% din suprafaţa ei de uscat şi 25% din produsul ei brut. Doar cu aceste cifre, fără să mai considerăm intrarea Iranului şi a Indoneziei, organizaţia reprezintă un pol foarte puternic pentru aşa-zisa „hegemonie” a Statelor Unite ale Americii în lume şi a puterilor occidentale „tradiţionale” care îi sunt aliate: Anglia, Franţa, Canada, Spania, Italia şi Germania. Totuşi, chiar mai important decât aceste aspecte este faptul că BRICS a decis la această reuniune înfiinţarea unei bănci comune pentru dezvoltarea pe termen lung a infrastructurii economice. Noua bancă a BRICS este menită să rivalizeze şi chiar să surclaseze instituţiile bancare occidentale, fief al planurilor diabolice ale elitei „Iluminaţilor”. Raţiunea acestei mişcări strategice este simplă: BRICS intenţionează să contrabalanseze dominaţia politică şi economică occidentală şi, în particular, chiar să elimine influența Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi a Băncii Mondiale, despre care se ştie că nu au servit în niciun fel interesele ţărilor sărace, ci doar au fost interesate să le pună pe acestea în mod sistematic la jugul unor nesfârşite datorii care trebuie plătite. Decizia BRICS se justifică pe deplin, întrucât Occidentul a exploatat la maxim ţările sărace şi pe cele emergente, fiind mereu agresiv din punct de vedere militar şi financiar cu acestea. Noua bancă a BRICS are însă ţeluri mult mai ambiţioase decât acela de a fi doar o simplă bancă de investiţii. Ea îşi propune să pună capăt supremaţiei dolarului ca valută internaţională pe piaţa economică şi financiară prin stabilirea unei noi monede de schimb valutar internaţional şi a unui nou standard valoric. Mai direct spus, aceasta înseamnă pur şi simplu prăbuşirea SUA din poziţia ei de „jandarm mondial”, precum şi din acela de economie-locomotivă a lumii. Poate tocmai de aceea SUA a încins atât de mult spiritele, mai ales în ultimul an, urmărind declanşarea cu orice preţ a unui conflict armat mai întâi în Iran, apoi în Siria şi în prezent în Coreea de Nord. Pentru „Iluminaţi”, crearea unei situaţii de haos, de panică şi de război ar fi în momentul actual precum graţierea condamnatului, deoarece le-ar oferi ocazia refacerii forţelor şi a influenţei, prin intermediul pârghiilor de conflict pe care ei le stăpânesc foarte bine. Într-o asemenea situaţie, constituirea oricărui alt organism economic şi financiar internaţional, ca pol opus de influenţă în lume, nu ar mai fi posibilă, astfel încât elita malefică ar putea să-şi continuie planurile oneroase în ceea ce priveşte omenirea.   Poate cea mai semnificativă propunere şi iniţiativă a BRICS la acest summit a fost crearea unei conexiuni prin cablu optic între toate cele cinci ţări, cu posibilitatea extensiei pentru Iran şi Indonezia. Acest fapt ar fi o nouă lovitură aplicată Occidentului, deoarece ar constitui un sistem global de internet prin fibră optică, independent de cel actual din Occident. Organizaţia BRICS este conştientă că Statele Unite – în ciuda faptului că neagă cele 16 agenţii de servicii secrete pe care le deţin – urmează de fapt foarte strâns agenda coruptă, satanică a elitei „Iluminaţilor” în lume, care printre altele urmăreşte excluderea Iranului din sistemul bancar internaţional SWIFT şi din alte tranzacţii bancare. Înfiinţarea noului cablu şi a conexiunii independente ar face însă ca această măsură a statelor occidentale să fie inutilă. Prin urmare, BRIIICS ar putea fi noua putere care să nu lase vechile țări imperialiste să-şi adjudece ca de obicei felia cea mare a tortului. Aceasta ar putea fi de asemenea calea, într-o fază incipientă, pentru echilibrarea puterii în lume şi eliberarea fiinţei umane. Totuşi, procesul de ascensiune şi de transformare spirituală a omenirii şi a planetei continuă indiferent de situaţiile geo-politice. Elementul fundamental este acela ca popoarele să nu permită instaurarea haosului şi a panicii, pentru că atunci energia lor s-ar canaliza în acţiuni negative, în loc să fie orientată şi sublimată în iubire şi compasiune. Răul, întruchipat de elita criminală a „Iluminaţilor” şi a acoliţilor lor va fi eliminat din lume. În prezent, elita malefică pierde deja în mod accelerat din putere şi din influenţă, pe măsură ce frecvenţa de vibraţie a conştiinţei oamenilor creşte tot mai mult. Revenirea la vechea paradigmă a lucrurilor este imposibilă. Ceea ce înainte era acceptat fără discuţie, în prezent este chestionat şi analizat pentru a se vedea dacă într-adevăr serveşte intereselor comunităţii. Cei care vor dori totuşi să menţină vechile concepţii şi obiceiuri, vor descoperi cu surprindere că acest fapt este practic imposibil, datorită transformării de stare la nivel global, care îi va împiedica să mai aplice aceleaşi idei fade şi egoiste ca până acum. Corupţia s-a răspândit mult mai mult decât s-a anunţat şi s-a spus prin mijloacele mass-media, iar atunci când adevărul va ieşi complet la iveală, el va şoca fără îndoială pe mulţi. În această direcţie, va fi introdus un sistem nou de prezentare şi de monitorizare, care va opera în mod deschis şi va fi transparent pentru oricine.



 

Actuala stare de lucruri creează doar aparenţa de libertate, dar în realitate situaţia este complet diferită. De pildă, a putea să ne cumpărăm ce vrem nu înseamnă că suntem liberi. Aceasta este doar o iluzie, este pur şi simplu un sistem de viaţă, care a fost instituit de cei care ne conduc. Nu numai că nu este vorba despre libertate în adevăratul sens al cuvântului, dar ceea ce se petrece în cadrul actual al societăţii înseamnă chiar sclavie, deoarece sistemul te obligă, într-un anumit sens, să-l perpetuezi. Din nefericire, mulţi procedează în acest fel, din ignoranţă şi prostie. Ei urmează fără să-şi dea seama drumul trasat de elita malefică, aşa cum boul vine la tăiere ademenit cu un smoc de fân. Totuşi, putem identifica deja numeroase dovezi ale faptului că oamenii au început să se „trezească”, deoarece ei îşi dau seama că totul în acest vast şi complicat sistem social în care trăim şi suntem implicaţi nu reprezintă decât un serviciu, o obligaţie prin intermediul banilor. Guvernele, puterea, conducerea şi manipularea, toate acestea sunt determinate de bani. Banii sunt administraţi de bănci, iar instrumentul lor principal pentru a-i obține a fost și este războiul.



Războaiele au constituit dintotdeauna sursa principală pentru alimentarea elitei malefice cu bani. Există însă şi surse „secundare” pentru a realiza aceasta; deşi nu sunt la fel de puternice, aceste „surse” reprezintă totuşi adevărate „haznale financiare” pentru conducătorii lacomi şi corupţi. Putem identifica cu uşurinţă aceste surse în câteva „domenii” principale de activitate ale guvernelor. În primul rând, ştiinţa şi medicina modernă iau banii populaţiei pe medicamente, care fie nu aduc nicio vindecare, fie provoacă alte boli, fie accentuează boala existentă. Întregul sistem farmaceutic alopat actual este fundamentat pe principiul câştigului financiar; prin urmare, el nu poate fi prea mult de folos celui bolnav. Pe de altă parte, guvernanţii iau banii populaţiei prin zeci şi chiar sute de taxe, într-o incredibilă spirală a nesimţirii şi tupeului politic. Lumea pare să se fi întors cu fundul în sus şi oamenii, pe bună dreptate, sunt în majoritatea lor derutaţi şi confuzi. Desigur, aici putem face observaţia că societatea este în primul rând răspunzătoare pentru faptul că a permis această stare de lucruri, pentru că a lăsat acest cancer al elitei malefice aşa-zis „iluminate” să se propage la toate nivelele. Din fericire, lumea pare să iasă din amorţeală, iar oamenii devin din ce în ce mai conştienţi de faptul că trebuie să-şi modifice atitudinea, obiceiurile, ţelurile în viaţă şi că ei trebuie de asemenea să-şi asume responsabilitatea pentru aceasta. Tocmai de aceea am asemănat această expansiune fără precedent a înţelegerii şi rafinării conştiinţei cu o veritabilă „revoluţie a conştiinţei”, cu o renaştere a ei. Pe măsură ce conştiinţa de masă expansionează, forţa care dorea să o menţină până acum într-o stare de contracţie şi de frică, diminuează şi tinde către zero, prin eliminarea completă a răului din lume.



 

Elita malefică şi familiile nobilimii negre care se află la putere realizează că îşi pierd în mod accelerat această putere şi că sistemul instituit de ele colapsează. Ca orice organism, elita malefică urmărește să-şi prelungească existenţa, adică luptă cu disperare pentru „supravieţuire”. Este tot ceea ce ştiu membrii ei să facă, este ceea ce au practicat dintotdeauna. Pentru aceasta ei folosesc vechile metode care sunt menite să provoace frica în oameni, însă oamenii nu mai sunt dispuşi să cadă mereu şi mereu în aceeaşi capcană. Ceva misterios, dar minunat, pare să le deschidă din ce în ce mai mult înţelegerea asupra felului în care se prezintă lucrurile în realitate. Cei care refuză să evolueze şi se împotrivesc, dorind cu încăpăţânare să păstreze un sistem învechit şi vicios de gândire şi de acţiune, fie vor pieri în vâltoarea evenimentelor viitoare, fie vor rămâne să sufere în continuare în dimensiunea 3D, care va fi supusă unor necesare epurări. Pe de o parte există această forţă malefică la conducerea din umbră a umanităţii, care doreşte să menţină întreaga populaţie acolo unde era până acum, adică în întunecimea ignoranţei şi a prostiei; iar pe de altă parte există această mişcare formidabilă de trezire a conştiinţei colective, care împinge cu putere şi chiar striveşte existența malefică a „Iluminaţilor”. Una dintre cele mai simple metode de a elimina jocul perfid al elitei criminale care conduce din umbră omenirea este aceea de a refuza ceea ce ea ne îndeamnă să facem. Astfel, este de ajuns să refuzăm războiul, să refuzăm medicamentele alopate – care nu doar că nu asigura vindecarea, dar chiar provoacă numeroase efecte adverse, de dependenţă şi mai ales efecte secundare ce ruinează sănătatea oamenilor -, să refuzăm să cumpărăm tot ceea ce publicitatea ne îndeamnă, limitându-ne doar la ceea ce ne este necesar etc.. Guvernul din umbră şi „Iluminaţii” îşi pot pierde puterea atunci când oamenii se „trezesc”. Ei ştiu prea bine acest lucru; de aceea, pentru a păstra controlul, ei caută să promoveze „agenda fricii” pretutindeni în lume, prin tot felul de acţiuni haotice sau terifiante (atentate, influenţe teribile asupra climei, manipulări prin intermediul mass-media, terorism). În esenţă, elitei malefice a „Iluminaţilor” îi este frică de faptul că va pierde întreaga putere cu care a fost obişnuită până acum şi pentru care s-a luptat zeci, sute şi chiar mii de ani. „Iluminaţii” vor fi şi ei afectaţi de această transformare extraordinară a conştiinţei, indiferent că acest lucru le place sau nu.



 

Timpul lor a expirat şi aceasta este evident pentru cei care înţeleg şi simt procesul transformării interioare a fiinţei lor. Într-un fel, se poate spune că „Iluminaţii” sunt acum disperaţi şi caută să se agaţe de puterea cu care au fost obişnuiţi, dar revenirea la vechea stare de lucruri nu mai este posibilă. Traversăm o perioadă în care are loc o „accelerare a conştiinţei”, o trezire şi totodată o rafinare a ei. Mai mult ca oricând, în această perioadă putem realiza adevărul universal că nimic nu se petrece individual, rupt de context şi de întreg, ci totul este intercorelat. Pământul însuşi este o fiinţă conştientă, iar dacă fiinţele care trăiesc pe el aleg să fie conştiente, dacă ele decid să aleagă iubirea în locul fricii şi a violenţei, atunci totul se modifică în conformitate cu noul model al conştiinţei pe care noi l-am ales, adică cel bazat pe iubire, altruism şi devoţiune. Desigur, această iubire nu este cea din filmele hollywoodiene, ci ea este o stare a fiinţei. Nu este ceea ce faci altcuiva, ci reprezintă o condiţie intrinsecă a fiinţei, o stare naturală a ei, un nou mod de a simți și de a trăi viața. Efectul de purificare este atunci foarte rapid şi spectaculos prin senzaţiile minunate pe care ni le conferă. Transformarea de stare se realizează în primul rând în interiorul nostru, nu aşteptând să acţioneze altcineva în locul nostru. Suntem în exterior rezultatul direct al transformării interioare a fiinţei noastre. by Dacicus

"Modestia" Olimpicului

 



Titluri bombastice din presa sistemului aliniata "corectitudinii politice"  risca sa inflameze orgoliile de parerolog ale unui olimpic -filosof cu aur luat de la Vilnius.

E posibil în România: medaliat cu aur internaţional la filosofie, fără să fi studiat materia la şcoală

Dan Cristian Vulpe pare ca din toata filosofia pe care pretinde ca a studiat-o pe branci fara sa toceasca(clisee ieftine!) n-a invatat un lucru esential: modestia celui care gandeste profund si nu in cliseee dragi sistemului politic si ideologic al epocii. A fi olimpic chiar si cu aur nu e mare lucru. Altii au fost medalitati chiar de mai multe ori cu aur si  cunosc din experienta proprie atmosfera acestor concursuri. Asertiuni de genul "opinii bazate pe argumente" devin futile peroratii in momentul in care te apuci sa pui la stalpul infamiei religia in scoli. E daca asta gandesti atunci argumentezi ca doar te pretinzi filosof cu lauri. Da si mai profitabil pentru onestitatea si profilul de filosof in devenire ar fi fost sa evite sa se avante  in a da apa gratuita la moara adversarilor teologiei in scoli. Poate daca tacea pe acest subiect filosof ramanea, asa.... 



 

Dan Cristian Vulpe (18 ani), elev în clasa a XI-a la Colegiul Naţional „Silvania“ din Zalău (Sălaj), a reuşit, luna aceasta, să obţină medalia de aur la Olimpiada Internaţională de Filosofie, de la Vilnius, în Lituania, fără a studia filosofia la şcoală sau măcar cu un profesor.

[embed]http://adevarul.ro/locale/zalau/foto-e-posibil-romania-medialiat-aur-international-filozofie-studiat-materia-scoala-1_538a1d000d133766a82d431b/index.html[/embed]

Pascalia 2014

 



                              Sarbatori Pascale fericite si luminate!

                                                                       Weblogrotop Team

 

Elysium

O, prietenă gustă cu mine dulceaţa acestui palid anotimp, 

pierde-te-n timpul ce se-mplineşte domol şi tăcut.

Tăcerea somnoroşilor miei este aceasta 

şi sărbătoarea în oraşul perenităţii.

 

Fără glas e suspinul, doar florile se-apleacă mai mult;

în inimă, pacea firelor de iarbă de anul trecut. 

Se simte mireasma mărilor ce scad, evaporându-se, 

edenu-i desăvârşit ca o sferă, nu i se poate adăuga nimic.

În cădere, castanele se opresc în aer. Iar îngerii umblă pe vîrfuri.

Dsida Jenő 

Performerii baletului

http://www.youtube.com/watch?v=uf7nunMCxPc

Identitatea creştină

Raţiunea supremă, Dumnezeu, a făcut lumea şi omul din iubire, din dorinţa de a împărtăşi şi altcuiva bucuria de a exista în sânul Sfintei Treimi. Când Îl numim pe Dumnezeu "Raţiune supremă", spunem că El este creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute, Cel Care le-a creat legi de fiinţare ce conduc în final spre Sine.

Părintele Prof. Dumitru Stăniloae referindu-se la finalitatea lumii şi a lucrurilor din ea remarca: "Cosmosul e organizat într-un mod corespunzător capacităţii noastre de cunoaştere." (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1, p.12, Bucureşti, 1997). Aceasta poate sluji aşadar înţelegerii, pătrunderii resorturilor intime ale lumii şi vieţii, descoperirii lui Dumnezeu atât în sine, cât şi în ceilalţi. Legătura dintre Dumnezeu, om şi cosmos este tocmai această raţionalitate care este marcă a normalităţii lor, sădită de Dumnezeu.



Scopul final al tuturor existenţelor se află în Persoana lui Dumnezeu, Care a imprimat raţionalitate omului şi naturii create.

Devine evident că omul, avându-şi izvorul în Dumnezeu, are drept scop al existenţei sale trăirea din şi prin iubire pentru Creatorul său. Cu alte cuvinte atât omul cât şi Dumnezeu îşi manifestă dragostea şi dorinţa de apropiere prin fapte, dovada supremă a devotamentului reciproc. În virtutea liberului arbitru omul acceptă, sau nu, calea dialogală de comuniune, deschisă înainte-I, cale ce înseamnă a se menţine în iubirea Lui, respectându-I poruncile, cadre ale raţionalităţii fireşti. Dovada iubirii este ascultarea. Dumnezeu îşi manifestă iubirea creându-l şi menţinându-l în viaţă pe om. Omul demonstrează afecţiunea pentru Făcătorul său prin respectarea poruncilor sale, care-l menţin în starea sa normală, raţională; omul se sfinţeşte pe sine şi întreaga natură prin participarea la viaţa lui Dumnezeu. În ortodoxie destinul naturii este intim legat cu cel al omului: "Toată natura este chemată să devină un mediu mai transparent prin care se manifestă persoana şi să fie covârşită prin spiritul personal" (idem, p.30).



Prin nerespectarea poruncilor, omul, chip al lui Dumnezeu cu posibilitate infinită de a intra în comuniune cu El, se îndepărtează de raţionalitatea existenţei sale, transformându-se din persoana comunitară în individ egoist. Astfel, omul introduce în sine un element străin firii sale (păcatul-rod al slăbiciunii prin necunoaşterea ei), ce îi întunecă raţionalitatea, chipul, legătura cu Dumnezeu, Care nu se mai recunoaşte pe Sine în om. De aceea judecata sufletului păcătos ne este înfăţişată în pilda celor 10 fecioare prin cuvintele "nu vă cunosc pe voi". Pr. Prof. Constantin Galeriu interpreta, în conformitate cu textul original: "Nu-Mi recunosc chipul meu în voi". Înţelegem în această "necunoaştere" a omului păcătos de către Dumnezeu alterarea în om a raţionalităţii sale, a scopului de iubire şi comuniune pentru care a fost creat. Raţiunea de a fi a omului constă în menţinerea în perimetrul legilor divine, care îl protejează de propria slăbiciune, de ispita răului. Dumnezeu îi oferă omului mijloace de dobândire a comunicării cu Sine şi de întărire sufletească (dintre acestea cele mai importante sunt Sfintele Taine care ne introduc în comuniunea intimă cu Hristos, cu Dumnezeu-Omul).



La Judecata de Apoi, Dumnezeu va mântui pe cei pe care îi va cunoaşte, şi nu-i va cunoaşte decât pe aceia care nu şi-au schimbat pe parcursul existenţei pământeşti identitatea, chipul dăruit de Mântuitor prin actul creaţiei. Deci păcatul constă în schimbarea identităţii de "fiu al lui Dumnezeu" cu altceva, cu o identitate de fiu al celui pe care îl slujeşti cu trupul, al celui rău şi al patimilor.  Daniel Giosan

Bărbaţii puşi la colţ

"Într-un colţ era un bărbat. Nu, nu un bărbat. Femeile răsuflară din nou uşurate.”

         

        Romanul  "Nopţi la circ", de Angela Carter, care  înţeapă testiculele, face parte dintr-o bogată literatură, puternic susţinută financiar şi ideologic, al cărei scop este umilirea sistematică a bărbaţilor şi deprecierea masculinităţii. Nu este greu de intuit cine sunt cei care alimentează feminismul şi incită la anarhie printr-un nesfârşit război declarat de femei bărbaţilor. Autoarea feministă Angela Carter nu se dezminte şi contureză exact zonele predilecte de atac asupra bărbăţiei. Mai precis, în ton cu toate adeptele feminismului, autoarea ţinteşte direct la organele sexuale masculine şi şi-ar dori orgasmic să vadă mădulare dezintegrate, testicole sfâşiate şi bărbaţi ţinuţi în lesă. Romanul din seria Strivirea penisurilor sau Încă un cuţit în testicole vrea să demonstreze încă odată că există o inferioritate masculină transcontinentală, transbaikaliană, transiberiană şi, ca atare, universală, adică bărbatul e un porc, un animal nenorocit pe care femeile pot urina  lesne din picioare. Vă mai întrebaţi de ce feminismul vrea sânge din bărbaţi şi de ce feministele sunt primele susţinătoare şi promotoare ale circumciziei? Nu e nevoie de prea multă psihanaliză pentru a pricepe.

        Iată şi recenzia pe care Silviu Man o face maculaturii feministe denigratoare cu pretenţii de roman.

"Nopţi la circ", romanul Angelei Carter, se doreşte a fi în acelaşi timp şi o poveste de dragoste, şi thriller, şi basm modern, şi manifest moralist. Sophie Fevvers este o femeie în spatele căreia au crescut, nu de mult, nişte splendide aripi de lebădă care o fac atracţia principală a circului Colonelului Kearney. “Curtată de prinţul de Wales şi pictată de Toulouse-Lautrec”, Fevvers se întâlneşte cu Jack Walser, un jurnalist american lipsit de orice fel de aripi, spălăcit şi cam mototol, care, dorind să dea lovitura cu o ştire de senzaţie, se angajează pe post de clovn la circul care se îndreaptă spre ţinuturile Rusiei. O intrigă cât se poate de ofertantă pentru o carte se vrea şi poveste de dragoste, şi thriller etc… Fevvers este un soi de Holly Golightly, lipsită însă, în ciuda aripilor şi idealurilor imense, de graţia dezordonată a personajului lui Capote. Contactul cel mai intens pe care cititorul îl are cu ea este mai cu seamă unul de natură… olfactivă : “amestecul compact şi fierbinte, de parfum, de sudoare, farduri şi scurgeri de gaze, ce te făcea să respiri parcă pe bucăţi aerul din cabina lui Fevvers” . Şi, deşi în primele 40-50 de pagini ni se explică numai cât e de inaccesibilă şi de legendară, nu am reuşit să găsesc vreun argument puternic pentru justificarea acestor calităţi. Fevvers este fizic prea solidă şi comportamental prea sordidă. Fără a fi neapărat rea la suflet ori ipocrită, există un iz slinos chiar şi în spectacolele de balet aerian pe care le dă. Ca personaj, excesiv de fragmentată, pare un amalgam brut de stări, de gesturi nelegate între ele prin vreun ce unificator. Contradicţia – altminteri circumscrisă naturii umane – este, în cazul ei, devastatoare : nu poţi să râgâi pasionat şi apoi să gângureşti diafan despre zbor şi metafizicile lui, nu poţi să tragi rafale nonşalante de flatulenţe şi apoi să decretezi idealist că “formam un microcosmos al umanităţii, eram o companie emblematică, fiecare semnificând o propoziţie diferită în marele silogism al vieţii” sau să şuşoteşti candid : “Nu credeţi că atunci când vom fi în rai vom mânca numai îngheţată? ”

Năruit prin lipsa de substanţă a lui Fevvers, romanul nu mai poate străluci decât izolat. Angela Carter, în ciuda marilor lacune şi devieri despre care vom vorbi mai jos, are un punct în care este imbatabilă, şi acela este simţul detaliului, adesea revelator. Zecile de pagini de elogii închinate Sophiei nu sunt atât de convingătoare precum această scurtă şi completă descriere a unui personaj avar :

“conţinutul [seifului] strălucea de-ţi lua ochii, mormane întregi de monede de aur, averea unei regine, alcătuită din coliere de diamante, perle şi rubine, smaralde aşezate în taine printre teancuri de bonuri de bancă, hârtii de ipotecă. După ce le cercetă în silă, numără cinci lire de aur, le mai numără o dată şi încă o dată şi cu aceeaşi dureroasă ezitare, ca şi cum ar fi fost picături de sânge din propria inimă, mi le întinse” …

… iar ceva mai încolo, ni se descrie, admirabil, un somn de frumoasă adormită: “pe sub împletitura de vinişoare albastre, globii oculari se mişcau încontinuu într-o direcţie sau alta ca şi cum ar fi privit figuri de balet antic care se jucau pe sub pleoapele sale. Iar câteodată degetele de la mâini şi picioare se convulsionau şi se răsuceau, la fel cum se-ntâmplă cu labele unui câine care visează iepuri”. Alte delicii stilistice – “rumega o havană de lungimea unui braţ de prunc”, “ceaţa se lăsase precum un capac peste o oală”, “acest tânăr avea figura unui care crede în promisiunea Statuii Libertăţii” etc. 

Marele viciu al cărţii pe care îl anunţam mai sus constă în faptul că în golul ideatic pe care îl creează Fevvers, autoarea a îngrămădit cu patimă un morman de sminteli feministe, care nu au legătură nici cu realitatea, nici cu literatura bună. Iată o mostră deprimantă de gândire formolizată : “ce e o soţie dacă nu prostituată unui singur bărbat în loc de mai mulţi? ”. Fevvers, biata, nu este menită să-şi ducă existenţa cinstit, îngrijindu-se de toate problemele ei digestive, ci să fie, nici mai mult, nici mai puţin decât “copilul pur al veacului care abia acum începe, simbolul unei noi Epoci în care nici o femeie nu va mai fi persecutată”. Când nu opinează că bărbaţii ar trebui descăpăţânaţi, autoarea sughiţă majestuos : “Două zeiţe durdulii şi zâmbitoare susţineau poliţa căminului pe palmele lor ridicate, la fel cum noi femeile ţinem pe umerii noştri întreaga lume” sau varsă – crâncenă Xantipă – găleata cu filipice în capul patriarhatului : “Dar unde stă onoarea unei femei, bătrâne? În vagin sau în suflet?” .

Angela Carter oscilează aiuritor între tonul de calină bunică postmodernă care spune poveşti insolite la gura centralei termice şi acela de hârcă arhetipală care trage – Wilhelm Tell în fustă sobră – săgeţi veninoase împotriva a orice este atins de blesemata plagă bărbătească. După atâtea diatribe, cititorului începe să îi fie realmente teamă. Eu însumi, la un moment dat, speriat de legiunile de amazoane sângeroase la care visează autoarea, am început să prevăd la simpla apariţie a câte unui nou personaj masculin zeci de potenţiale violuri crâncene (art. 197 din actualul Cod Penal, 3-10 ani închisoare pentru varianta simplă, putând ajunge, cu puţină ambiţie, până la 15-25 ani), perversiuni sexuale (art. 201 Cod Penal, minimum 1-5 ani), corupţie sexuală (art. 202, minimum 6 luni-5 ani), incest (art. 203, 2 – 7 ani)…

Ce este bizar în Nopţi la circ este că “exploatarea masculină” nu este criticată de pe poziţii realist-social(ist)e – cum reuşea, altminteri cu multă subtilitate şi talent, Maxim Gorki, pentru “vagabonzii” lui (deşi Carter profeţeşte într-o clipă de fierbinţeală stahanovistă: “Nu “sufletul” uman trebuie sacrificat pe nicovala istoriei, ci nicovala însăşi trebuie schimbată pentru a putea schimba umanitatea” ) ci, neaşteptat, numai prin prisma unui “fantastic” de sorginte magico-alegorico-cabalistic. Problema este că nici acest spectru al fantasticului nu este împlinit convingător – fiindcă nu e suficient să aglomerezi fapte şi personaje “inedite” pentru a crea un univers paralel. Mai multe părţi disparate nu nasc un întreg – din cioburi de sticlă chioară nu poţi să faci vază de porţelan chinezesc. E un truism să afirmi că, în literatură, unu plus unu ≠ doi. Ca urmare, nu este de ajuns să aduni la un loc cimpanzei umanoizi, şamani exotici şi urinofagi, violete răsărite din zăpadă, clovni metafizici şi un porc-bariton pe nume Sybil care grohăie a înţelepciune sfaturi de tipul “a-v-e-ţ-i-r-ă-b-d-a-r-e”, ca să creezi o cheie de interpretare din afară a lumii noastre. În roman, avem de-a face cu un trafic infernal de semnificanţi fără semnificat. Este, cred, manifestarea aceleiaşi inconsecvenţe auctoriale care a făcut din Fevvers din personaj virtualmente seducător, o arătare cameleonică, un nimeni cu sclipici. Iar deranjantă în cel mai înalt grad mi se pare operaţia nepermisă de diluare, de mascare a ideologiei feministe în beletristic. Aş fi preferat un manifest expres, nu ascunzişuri după degetul aparent inatacabil al convenţiei literare.

Fiindcă în Nopţi la circ, avem, fără îndoială, un fel manifest feminist deghizat. Altfel este foarte greu de explicat cum bărbaţii din roman sunt în stare numai să îşi doneze biblioteca unei prostituate pentru că “era singura femeie din Londra care reuşea să i-o scoale” sau să prefere o femeie numai după “felul cum se rade în părţile intime”. Herr M. însemnează în ziar necrologurile fetelor tinere cu creion negru, iar lui Walser “frigul îi înţeapă testiculele când stă în picioare” – de ce tocmai această parte anatomică, este anevoie de înţeles, probabil autoarea consideră că ar fi singura din corpul bărbătesc, care poate reacţiona la stimuli exteriori. În basmul Angelei Carter, locul lui Făt-Frumos e ţinut de blegul Walser, personaj fără identitate, pajul adevărului jurnalistic, care pare rătăcit fără scăpare printre firele narative şi maldărele de chiloţi ale lui Fevvers. În rest, la pagina 210 numărasem deja vreo 6-7 violuri (unele rămase în faza de tentativă) şi vreo 2-3 crime brutale. Registrul penal e completat de prostituţie, dar nu, Doamne fereşte, de o prostituţie din aceea murdară, decadentă, demodată, ci, din contră, de una luminoasă, hipermorală, în care “fetele” sunt dulci ca nişte bomboane fondante şi blânde ca nişte îngerese. Pe acest tărâm, bărbaţii, când nu ucid, violează. Când nu violează, încearcă măcar, mârlaneşte, să pipăie nişte sâni. Iar dacă nu pot să pipăie sâni, sunt homosexuali.

Angela Carter îşi duce însă destoinic cruciada împotriva propriilor personaje : “Există multe motive, mai toate bune, pentru care o femeie ar vrea să-şi ucidă soţul; o omucidere poate fi singurul fel în care-şi mai putea păstra un strop de demnitate într-un loc şi într-o epocă în care femeile erau considerate nişte sclave sau, ca în faimoasa antologie a lui Tolstoi [?!, n.m. S.M.], nişte sticle de vin care pot fi oricând sparte atunci când conţinutul lor era consumat”. Nu se poate scăpa sub nici o formă de acest stigmat : “E bărbat, chiar dacă şi-a pierdut minţile, răspunse Vera. Ne-ar fi mai bine fără el” aplicabil chiar şi la copii. Acesta pare a fi rezumatul romanului : o haită de tigri perverşi şi huligani hărţuind gazéle inocente, care în final, reprezentând, nu-i aşa, binele care învinge întotdeauna, reuşesc să-i îngenuncheze. Îmi pare că expediţia Anglia – Rusia nu se face în numele iubirii sau anchetei ziaristice, ci parcă mai degrabă pentru a demonstra că există o inferioritate masculină transcontinentală, transbaikaliană şi transiberiană : “îl voi domoli eu, voi face din el un alt bărbat. De fapt, voi face Noul Bărbat, o pereche potrivită pentru noua Femeie şi împreună vom mărşălui spre Noul Secol”. Nou Secol XX, care, după cum se mai ştie, a adus un vraf de ideologii şi paraideologii de coada cărora atârnau adesea romane gălăgioase, de o probitate mai mult decât îndoielnică.

         Femeile despre bărbaţi

Bărbatul este un porc, un măgar sau un bou.

        sau ca în bancul postat de Atelocin:

 În grădina zoologică, în dreptul cuştii cu maimuţe, un copil exclamă:
   – Mamă, mamă, uite, aici sunt  programatori! 
Mama, contrariată:
   – Dar de ce crezi tu asta? 
   – Sunt la fel ca tata: nespălaţi, păroşi şi au fundul  tăbăcit!

Interesant ar fi dacă hazlia isteaţă ne spunea cum put femeile? Cu siguranţă, multe mult mai rău ca bărbaţii, iar de tăbăcite ce să mai vorbim. Nespălate şi păroase câte vreţi …

Mai aveţi dubii despre denigrarea pe toate căile a bărbaţilor? Dacă da, citiţi şi„Dedesubt este infernul“ de Claire Castillon – Un roman feminist despre „măgari“ adică BĂRBAŢI!

                                       

 Pentru că se fereşte să descrie o situaţie cu prea multe cuvinte, Claire Castillon a găsit o altă tehnică narativă, una care a consacrat-o: detalii puţine, dar precise şi adesea şocante prin care face praf bărbaţii. Criticii literari din Franţa consideră, din acest motiv, că scriitoarea este „o specialistă a cruzimii“, iar „Dedesubt este infernul“ îndreptăţeşte fără dubii caracterizarea. Scrisă la persoana întâi, dintr-o perspectivă feminină şi feministă, cartea analizează printr-o grilă cel puţin neobişnuită trei generaţii.

Nevirginitatea-premisa viciilor sexuale

"Desfrînarea are nevoie de mijloace".

Absentza virginitatii in viata relationala deturneaza traiectoria destinelor umane contaminate de modalitatile infame de sporire a perversului desfrau in lume.  Nevirginitatea  intretine  apriori raul ofensiv sub ale carui efecte sporesc savarsirea viciilor destrabalarii. Odata viciul acceptat le instituie practic pe toate celelalte cu care devine congruient. 

Andrei Plesu expica si  radiografiaza prospectiv problematica viciilor si efectele lor in lant. "Viciile nu atacă solitar, ci în haită. Sfinţii Părinţi, care sînt doctori în materie, atrag mereu atenţia asupra reacţiei în lanţ pe care o provoacă întotdeauna primul mare derapaj malefic. Orice consimţire vinovată le instituie treptat pe toate celelalte. Ioan Casian, născut, pare-se, în Dobrogea, stră-român care va să zică, crede că „fitilul“ optim al incendiului generalizat e lăcomia pîntecelui. Fie că se manifestă ca nerăbdare a înfulecării, ca plăcere de a te îmbuiba sau ca pasiune a sofisticării gastronomice, lăcomia alimentară, inocentă la prima vedere (chiar dacă subtil suicidară), declanşează inevitabil apetituri colaterale. După o masă bună îţi vin idei. De la fleica din farfurie, privirile (şi mîinile) alunecă spre coapsa vecinei. Fandacsia-i gata şi se numeşte desfrînare. Desfrînarea are însă nevoie de mijloace. Şi cum gonflaţiunea post-prandială nu sporeşte nici farmecul personal, nici vigoarea inflamaţiei erotice, te vezi în situaţia de a-ţi procura servicii plătite. Ai nevoie de bani. Plăcerea devergondajului se asociază, deci, cu plăcerea de a cheltui, şi cu iubirea de arginţi. E cea de a treia treaptă a păcatului. Urmează a patra: mînia. Ca să faci rost de bani, e musai să fii competitiv. Te agiţi, cîştigi şi pierzi, devii irascibil. Te enervează obstacolele, te enervează bogăţia altora, te enervează tot: faci scandal, mocneşti resentimentar, porţi ranchiună. Din cînd în cînd, resursele tale de umanitate îşi iau distanţă faţă de asemenea devieri temperamentale. Îţi dai seama că ceva nu e în regulă şi te apucă tristeţea. E păcatul numărul cinci. Tristeţea e starea care survine neîntîrziat după un acces de furie, după o pagubă, după o dorinţă contrariată. Dar există şi tristeţi fără motiv, angoase difuze, crize de lehamite. Intră, astfel, în scenă un viciu insidios, greu de definit, o adevărată boală a sufletului, care se numeşte „acedie“: un amestec de somnolenţă, de adumbrire şi instabilitate lăuntrică, o „oboseală a inimii“ aproape fără leac. Cel lovit de acedie e în pragul morţii interioare, pradă uşoară a oricărei disoluţii. De aceea, această a şasea treaptă a păcatului poate lua locul celei dintîi, ca o nouă rădăcină a răului. Lehamitea, pierderea criteriilor şi a simţului pentru virtute pot pregăti terenul pentru o reluare a „cercului vicios“: lăcomie a pîntecelui, desfrînare, avariţie, mînie, tristeţe. Dacă totuşi, prin strădanie proprie şi ajutor ceresc, reuşeşti să scapi de caruselul acestor şase patimi, e foarte probabil să fii confiscat de următoarele două: slava deşartă (îngîmfarea subsecventă unei reuşite materiale sau spirituale) şi mîndria (trufia, orgoliul), adică sentimentul unei infinite îndreptăţiri de sine, iubirea de sine neruşinată, dispreţul faţă de tot ce nu e „eu“. Orgoliul ca treaptă supremă a răului individual poate fi, la rîndul lui, obîrşie a unei noi circularităţi. Te simţi îndreptăţit, prin autofascinaţie, să-ţi oferi chiolhanuri fabuloase, femei, bani şi victime. Iarăşi şi iarăşi, vîrtejul absorbant al viciilor se reconstituie viguros, pornind de pe oricare din treptele lor. Dinaintea acestei epidemii, o singură consolare: aşa cum un viciu adoptat le instituie pe toate celelalte, un viciu suprimat le aruncă în aer pe toate celelalte sau, în orice caz, le şubrezeşte simţitor. Un rău minimal poate deveni, prin rostogolire, un dezastru. Dar un bine neînsemnat poate deveni, prin inducţie, o apoteoză". 

Vine Mos Craciun

Hi kids

 Santa Claus is coming! Santa Claus comes for.... :)))! 


Sunteti pregatiti?



La colindat



 

Porţia de adevăruri simple

Adevăruri pe-nţelesul prostmii

1. Lumea este condusă de marea finanţă evreiască, prin organizaţiile sioniste de tip masonic.2.Această mare finanţă a multimiliardarilor evreo-masoni a generat fenomene precum revoluţiile şi războiaiele mondiale, a instalat comunismul, feminismul şi alte ideologii antinaţionale şi anticreştine. Scopul lor este distrugerea familiei, distrugerea barbatilor, distrugerea statelor-natiune, genicidul.

Scopul lor este distrugerea statelor-naţiuni şi jefuirea lor, transformarea tuturor femeilor în curve, distrugerea familiei şi reducerea natalităţii. Cai de acţiune-  înurajarea curvăsăriei prin sustinerea şi propagarea Minciunilor cum că virginitatea la fete nu contează şi că femeia e independentă şi se poate fute cu cine vrea muschii ei da cât mai mult posibil ca sa devina un rebut social sigur. Scopul -degradarea rapida din toate punctele de vedere a femeii!

Tot în planul acestui sistem figurează mutilarea sexuală a cât mai mult bărbaţi prin practicile abominabile ale circumciziei. Scopul căt mai mulţi bărbaţi proşti mutilaţi la organele genitale, sub tot felul de pretexte aiuristice!



http://www.unica.ro/detalii-articole/articole/socant-top-bizare-culte-sexuale-lume-30736/pagina/1.html

Din aceiaşi strategie face parte şi scindarea creştinismului prin crearea căt mai multor secte şi culte gen mormoni, penticostali, neoprotestanţi, martorii lui Iehova, toate patronate din umbră de acelaşi sistem.

Deflorarea- dezvirginarea fetei

Deflorarea sau dezvirginarea este experienţa unică cea mai importantă din viaţa fiecărui om. Momentul dezvirginării are semnificaţii majore pentru tot restul vieţii şi din acest motiv trebui foarte bine gândit. Dezvirginarea trebuie făcută în primul rând punând pe primul plan marile obiective, idealuri şi comandamnete morale, creştine şi sociale ale vieţii.

Ideal este ca dezvirginarea să se producă intre îndragostiţii autentici în prima noapte după căsătorie. Fiind o experienţă unică mult aşteptată atât de fată dar mai ales de băiat care devine automat, după ce sparge cu penisul himenul fetei, tatăl genetic al viitorilor ei copii, pe care îi va naşte cea pe care a dezvirginat-o fie cu el, în cazul fericit, fie cu alţii în varianta proastă, dacă se va despărţi de băiatul dezvirginator.



În mod normal dezvirginarea trebuie realizată în funcţie de momentul ales pentru căsătorie şi pentru întemeierea unei căsncii. Astfel dacă o fată de 14-15 ani doreşte să se căsătorească, lucru absolut firesc şi un drept acordat prin codul familiei, atunci deflorarea poate avea loc la o vârstă mai fragedă. Niciodată o fata nu se va dezvirgina doar de dragul de a o face sau de dragul cuiva. Dacă dimpotrivă nu doreşte să se căsătorească atunci pierderea virginităţii trebuie amânată pe mai târziu când îşi va găsi partenerul de viaţă.



Un lucru foarte important. Pentru sănătatea copiilor e ideal ca aceştia să fie concepuţi obligatoriu de către tatal-dezvirginator. Este total greşit să fie concepuţi copii cu alţi parteneri deoarece poluarea genetică şi cromozomială  a vaginului se va răsfrânge asupra vieţii şi sănătăţii copiilor. Pe de altă parte e foarte recomandat şi sănătos deopotrivă ca între momentul dezvirginării şi cel al procrării distanţa în timp să fie foarte scurtă. În această privinţă există o sumedenie de argumente de la cele medicale până la cele ordin spiritual şi creştinesc. Mai cu seamă pentru cei care cred cu adevărat în Dumnezeu experienţa dezvirginării şi a vieţii sexuale nu trebuie să fie subordonată urmăririi deliberate a plăcerilor ci a marilor scopuri ale creaţiei şi vieţii pe pământ.

Dezvirginarea fetei- moment unic în viaţă

Primul contact sexual cu un baiat, care presupune dezvirginarea reprezintă ruperea himenului fetei, o membrană situată în vagin care proteja înainte de deflorare intrarea vaginala. Fiecare fata se naste cu himen.



Penisul băiatului odată întrodus corespunzător în vagin va rupe complet himenul, ceea ce duce la o sangerare deoarece himenul este bine vascularizat. Himenul este diferit la fete, de aceea si durerea deflorării  si sangerarea inerentă e diferită. Himenul poate fi mai gros sau mai subtire, mai elastic in unele cazuri, mai rezistent sau mai fragil. De regulă himenul se rupe complet  doar la deflorare – dezvirginare deci la primul contact sexual cu primul penis penetrator. Niciodată nu este indicat ca deflorarea să se facă utilizând prezervative pentru că se diminuează farmecul şi unicitatea actului iniţiatic.



La primul contact sexual e preferabil ca penisul sa fie introdus semierect iar poziţia de penetrare sa fie căt mai bine aleasă astfel încăt în deplină erecţie, vaginul să fie mai usor de pătruns in amplitutine cu penisul integral introdus. La virgine vaginul fiind strans  el trebuie pregătit cu tandreţe odată cu desfacerea labiilor. Unele fete au iniţiativa dar cele mai multe aflate la primul contact sexual sovăie dominate de tensiunea momentului. Când penisul intră vaginul trebuie sa fie relaxat, deoarce încordarea muschilor vaginali impiedica buna penetrare şi poate crea senzaţii de durere. Pentru băieţii adevăraţi punctul culminant este momentul în care glandul decalotat integral sau nedecalotat al penisului excitat total sparge himenul. Senzaţia e unică, magnifică şi extraordinară. Orgasmul e repetabil dar dezvirginarea e irepetabila şi fascinantă. Cea mai facilă poziţie pentru deflorare este poziţia misionarului.



Important!

Niciodată la deflorare penisul nu trebuie lasat  pentru manevre în mâna fetei. Baiatul este cel care trebuie să aibă iniţiativa şi e de datoria lui sa se ocupe si de pregătirea pizdei pentru penetrare şi de băgarea penisului. Controlul dezvirginării trebuie să aparţină doar băiatului. Niciodată o fata virgina nu va lua penisul baiatului în mâinile ei pentru a şi-l înfinge în pizdă. Dacă o face însemnă că nu mai e virgină, ci o curvă care se ştie bine cu sexul şi se preface pentru a da satisfacţie unui prost care numai de dezvirginare nu va avea parte. Este şi cazul falselor virgine  sau a pseudovirginelor care mimează virginitatea. La fel se comportă şi cele cu himenul refăcut chirurgical  din zbârcuri de piele de pe peretele vaginal care vor sa-şi fenteze iubiţii proşti.



Un alt semn că fata este virgina este faptul că la dezvirginare majoritatea simt nevoia să urineze chiar de mai multe ori şi atunci partida iniţiatică va fi întreruptă chiar şi de mai multe ori pentru a merge fata la toaletă, după care se reiau penetrările si pensiul se reintroduce cu miscari lente in vaginul lubrefiat. Băieţii virgini pot penetra si pot simţi himenul şi cu vărful prepuţului dacă nu au apucat sau nu agreează decalotarea glandului. La băieţi frenul nu este obligatoriu să se fisureze. El rămâne bine mersi la locul lui şi după deflorarea fetei. Frenul este o membrană hiperelastică pe care 98 la sută din bărbaţii intacţi, necircumcişi,  şi-o păstrează neruptă toată viaţa.