Oriunde ar fi, femeile la conducere sunt o pacoste. Dracii care conduc lumea ştiu asta şi tocmai de asta le imping mereu în faţă pentru a distruge popoare şi naţii.
Lupeasca- Elena Grunberg
Curvele şi Jaful au pus mereu capac !!!
Statul român a avut parte şi continuă să se confrunte cu acest dezastru produs de femeile aflate la cele mai înalte nivele de conducere. Elena Grunberg, cunoscută ca Elena Lupescu, amanta depravatului Carol al II-lea este una din figurile malefice de care Romania a avut parte şi care a reuşit să de-a peste cap nu numai administraţia ci şi finanţele statului. Despre sinistra Elena Ceausescu ştie toată lumea. Dăcă individa de o răutate feroce nu îşi băga nasul în treburile ţării, sigur soarta românilor ar fi fost alta şi scapa şi familia Ceauşescu de eşafod. Prostia din capul Ceauşeascăi a fost cea care i-a băgat în mormânt.
Acum se pune la cale cu mare grabă pregatirea unei alte infecte, culmea ghinionului, tot Elena, dar de data aceasta Udrea. Evreicele şi ţigăncele par a fi cele mai flamânde de mărire şi de dorinţa de a ajunge în fruntea statului. Ferească Dumnezeu!!!
Elena Udrea
ANTOLOGIA RĂUTĂŢII FEMININE. Elena Lupescu şi Ana Pauker
http://www.certitudinea.ro/articole/antologia-rusinii/view/antologia-ruSinii-elena-lupescu-si-ana-pauker
Fiu al regelui Ferdinand al României, prinţul Carol al II-lea renunţase la tronul României în favoarea relaţiei amoroase cu evreica Elena Lupescu (născută Grunberg).
Între cei doi, totul a început la o cursă de autoturisme şi primul pas l-a făcut Elena Grunberg, care a reuşit destul de uşor să îl seducă pe prinţul moştenitor al tronului României. Înainte de a lua startul în cursa de autoturisme la care participa, o frumoasă doamnă a aruncat în maşina prinţului un buchet de flori şi i-a urat succes, zâmbindu-i şi privindu-l provocator, ceea ce l-a determinat pe Carol să ajungă imediat în patul ei, chiar după cursa auto. Se chema atunci Elena Tâmpeanu, după numele soţului, maiorul Tâmpeanu, dar era fiica evreului “industriaş” Nuham Grunberg. Pentru a nu scăpa ocazia apărută, de a-l manipula pe viitorul şef al statului român, pe care îl subjugase şi pe care îl domina, evreica l-a părăsit pe maiorul Tâmpeanu, revenind la numele său românesc după rată, Lupescu.
Socotelile evreilor nu au ieşit de la început. Regele Ferdinand al României a condamnat relaţia adulteră a celor doi amanţi, iar prinţul Carol, care era deja căsătorit, a preferat să renunţe la succesiunea la tron şi la căsnicie, decât la farmecele evreieşti, plecând cu Lupeasca în străinătate, de unde însă nu a încetat, mai ales după moartea regelui, să uneltească şi să tragă sfori pentru a relua tronul. Pentru evrei, Carol al II-lea trecuse examenul de foc. Renunţase la tron pentru una de-a lor. Ce garanţie mai mare puteau avea că, odată venit pe tron, le va susţine interesele? Şi nu s-au înşelat. I-au acordat tot sprijinul pentru preluarea tronului, folosindu-se de lojile masonice din România.
Deja în cadrul lojilor masonice din Bucureşti erau atraşi şi activaţi în această misiune amiralul aghiotant regal Păiş, comandantul Fundăţeanu, generalul Georgescu, comandorul Bucholzer, colonelul V. Bădulescu, colonelul Matropol, ofiţeri din aviaţie şi marină.
Spre deosebire de amanta sa, prinţul Carol nu a divorţat decât foarte târziu, neglijându-şi însă în totalitate soţia, mama fiului său, prinţul Mihai. La câţiva ani de la plecarea din ţară, Carol începuse să uneltească, sprijinit de evrei, pentru recuperarea tronului României. Primul-ministru Ion I.C. Brătianu se opunea însă la întoarcerea pe tronul ţării a unui aventurier, având chiar curajul să declare că dacă lucrurile nu se opresc, el va declara România republică, abrogând monarhia. Aşa se face că întoarcerea lui Carol şi a Elenei Lupescu-Grunberg la conducerii ţării s-a făcut după căderea de la guvernare a Partidului Liberal şi după moartea lui I.C. Brătianu.
Chiar regina-mamă, Regina Maria era, la un moment dat, o piedică în calea întoarcerii lui Carol al II-lea deoarece, după moartea regelui Ferdinand, împreună cu prinţul Barbu Ştirbei, trebuia să preia şi să asigure regenţa ţării, urmaşul legitim la tron, prinţul Mihai, fiind minor.
De aceea, interesele evreilor cereau ca regina să fie denigrată în faţa publicului şi cineva trebuia să se ocupe de acest lucru. Iată ce consemna în jurnalul său intim, în acest sens, Simona Lahovary, care făcea parte din suita reginei: “Campania de denigrare împotriva reginei este alimentata în primul rând de Grigore Filipescu…, apoi de ziariştii şantajişti… Confuzia domneşte şi în capetele oamenilor, in primul rând pentru că fiecare gândeşte, chiar dacă nu conştient: «De ce n-aş fi eu dictator sau regent?» Puterea supremă, în trecut regală şi de neatins, este acum obiectul tuturor poftelor, datorită poznelor principelui Carol… Cei care spun că virtual suntem o republică, continuă să-şi spună că am putea fi cu adevărat, ceea ce ar fi mai simplu şi mai puţin costisitor. Confuzia a pătruns şi în mintea lui Aristide Blank. O ridică în slăvi pe regină, dar finanţează mişcarea «Vlad Tepeş», condusă de Grigore Filipescu… s-ar putea ca fondurile de la Tepeş să alunece uneori la [ziarul] Epoca” (din Magazin Istoric, mai 1974).
Rezultă din jurnalul curtezanei Lahovary că cel mai mare bancher al ţării, evreul Aristide Blank (posesorul băncii Marmorosch-Blank) îi făcea în mod ocult servicii lui Carol al Il-lea, finanţând fundaţia liberalului Grigore Filipescu, care, la rândul său, conducea campania de denigrare a reginei-mamă, inclusiv prin presă – deşi, cu făţărnicia binecunoscută, pe faţă, Aristide Blank o “ridica în slăvi pe regină”.
Grigore Filipescu făcea parte dintr-un lung şir de ascendenţi masoni, cel mai renumit fiind Gheorghe Filipescu (aghiotant al domnitorului Cuza şi mareşal al Curţii regelui Carol I) cu gr. 94 în Ordinul de Memphis, supraveghetor al lojii Steaua României şi venerabil al lojii Înţelepţii din Heliopolis (loji de obedienţă evreiască). De aceea, nu trebuie să ne mire că evreul Aristide Blank finanţa organizaţia lui Filipescu, «Vlad Tepeş», care avea să se transforme mai târziu în Partidul Conservator, când regele Carol al II-lea avea să aibă nevoie de o diversiune pentru a diminua la alegeri puterea mişcării legionare.
În câţiva ani de la preluarea tronului României s-a văzut că tandrul duet Carol-Elena Grunberg a venit la conducerea ţării să o spolieze în favoarea lor şi a acoliţilor lor, în general evrei. În acest sens este elocventă scrisoarea pe care soţia generalului erou Eremia Grigorescu i-a adresat-o direct evreicei:
“Am luat hotărârea să-ţi scriu aceste rânduri copleşită de o imensă durere. Îţi scriu ca româncă care îşi iubeşte profund ţara… Toţi ţipă că orice se face în politica ţării, în economia ei, în schimbările de guvern, în cumpărarea de materiale pentru ţară, contracte pentru întreprinderi sau concesiuni etc., etc., toate trec numai prin oficina ta, care a ajuns să dirijeze întreaga viaţă a ţării, şi implicit te face să devii cauza tuturor mizeriilor, a sărăciei financiare…
…Se spune că regele, în prima linie doreşte ca să-i aduni bani…, că regele a venit în ţară decât să-şi refacă situaţia materială…, că el ar fi venit în zile ca cele de azi sa sacrifice ţara pentru o femeie… Tu, şi prin tine întreaga ta familie, pe care poporul nu vă poate admite ca factori influenţi în conducerea destinelor lui, atârnaţi ca plumbul de capul şi de braţele regelui”.
Aproape întreaga societate românească o ura pe Elena Lupescu-Grunberg, pentru rolul nefast ce îl juca pe lângă rege. Într-un raport al Siguranţei trimis acesteia (de unde se vede că evreica îşi aservise şi o parte a serviciilor secrete, ceea ce demonstrează adevărata ei poziţie în stat) se arată că marele filozof Nae Ionescu ar pune “la cale editarea în ţară a unei broşuri care să trateze felul dumneavoastră de viaţă, atât anterior cunoaşterii prinţului Carol, cât şi după aceea…” Încet, încet, oamenii de încredere ai regelui au devenit fie evreii, fie persoane agreate de aceştia. De exemplu, postul de secretar particular al regelui a fost preluat de Eugen Buhman.
Înainte de preluarea conducerii ţării de către Carol, România a fost la un moment dat pe punctul de fi guvernată prin regenţă de către prinţul Nicolae.
În urma unui consiliu de coroană, însă, în 1937, Carol reuşeşte chiar expulzarea prinţului Nicolae din familia regală şi din ţară. Este adevărat, totuşi, că prinţul Nicolae făcea parte şi din mişcarea legionară, care se opunea activităţii evreieşti din România, împrejurările îndepărtării sale din familie au fost ţinute în secret de către casa regală, însă revista Time relata astfel faptele: “Ruptura finală dintre Carol şi Nicolae s-a întâmplat la o petrecere în familie, la Palatul Cotroceni, când Carol a propus un toast în cinstea roşcovanei intruse, madame Lupescu [Grunberg]. Prinţul de 15 ani, Mihai, a scăpat jos paharul de şampanie. Carol i-a tras un picior. Nicolae a intervenit. O armă, se pare că a lui Nicolae, a detunat. Regina Maria, care a primit glonţul în piept, a început să scuipe sânge”.
După un an de zile, regina mamă Măria a încetat din viaţă, fără a se da publicităţii cauza morţii. Tot revista Time relata peste două luni de la primul eveniment: “În România, a cărei familie regală n-a fost niciodată considerată bogată ca să ţină un iaht de 1.350.000 dolari, cu atât mai mult să cumpere unul, cumpărarea acestuia [a iahtului lui Eduard al VIII-lea] a dus la concluzia zdrobitoare că Elena Lupescu [Grunberg] este cea mai şireată făcătoare de bani din România. Se spune că ea şi-a format capitalul de la oamenii care voiau să obţină ceva de la Carol al II-lea, că a început să-şi depună la băncile din Bucureşti averea mobilă şi, în sfârşit, să aibă participare la industria-cheie a României, în special cea controlată de guvern… Săptămâna trecută, abila fiică a negustorului de vechituri [Nuham Grunberg] părea să-şi realizeze o ambiţie măreaţă: o a doua croazieră [cu iahtul] «Nahlin», care s-o facă cunoscută în întreaga lume”.
Favorurile economice şi protecţia regală acordate de cuplul Carol al II-lea Elena Grunberg veneau direct proporţional cu sumele de bani încasate de la oamenii de afaceri veroşi, recomandaţi de către roşcovana Elena, în general evrei. Unul dintre aceştia a fost chiar magnatul evreu Max Auschnitt, căruia i s-a deschis uşa palatului regal împreună cu Nicolae Malaxa.
Max Auschnitt era fiul evreului Osias Auschnitt, care deţinea în secolul al 19-lea, la Galaţi, o firmă comercială de importat tablă. Max a mutat afacerea la Bucureşti unde, corupând în dreapta şi în stânga, a reuşit să-şi impună firma, Magazinele unite de fierărie, ca deţinând monopolul importului de tablă pe întreaga ţară. Cumpărând acţiuni, ajunge în consiliul de administraţie al Societăţii Reşiţa, alături de Malaxa, unde a reuşit să oprească fabricarea tablei subţiri, foarte solicitată pe piaţa internă, impunându-şi astfel propriul monopol şi asupra acestei producţii, în timp ce Malaxa a reuşit, la rândul său, să blocheze producţia de locomotive la Reşiţa, spre a o dezvolta la uzinele sale din Bucureşti.
“Atelierele de reparat locomotive ale lui Malaxa şi Magazinele unite de fierărie ale lui Auschnitt – se scria în presa vremii – îşi dau consultaţii mutuale tehnico-financiare, agrementate de cele ale juriştilor, spre a se putea strecura cu abilitate prin coclaurile Codului Penal”. Totuşi, pentru a-şi putea păstra monopolul afacerilor şi a-şi asigura protecţia faţă de caracterul ilicit al afacerilor lor, evreii erau nevoiţi să facă şi sacrificii băneşti. Astfel, în iunie 1931, cu ocazia împlinirii unui an de la instalarea pe tronul României a lui Carol al II-lea, Malaxa şi Auschnitt, prin mijlocirea Elenei Lupescu-Grunberg şi a secretarului particular al regelui, participă la ceremonia de la palat, unde ţin un discurs şi înmânează lui Carol o servietă în care se afla un C.E.C. de o sută de milioane de lei, “pentru tot ce aţi făcut pentru industria grea”, mulţumeau escrocii. “Mă aşteptam să urmeze scena cea mare cu darea noastră afară din Palat (relata ulterior Malaxa).
Dar nu s-a întâmplat nimic. Carol al II-lea ne-a strâns mâna pe rând şi apoi ne-a decorat”. Din acel moment s-a ştiut că regele “primeşte” (conform asigurărilor date de “Duduia” Grunberg), iar pe viitor au fost evitate întrunirile publice pentru plasarea “darului”. Cooperarea s-a dovedit a fi foarte rodnică. Malaxa şi Auschnitt i-au asigurat regelui 30-35% din totalul acţiunilor la Uzinele Malaxa, ceea ce a condus la realizarea unor profituri exorbitante, şi pentru Carol al II-lea, şi pentru ei. La rândul ei Elena Lupescu-Grunberg a primit acţiuni şi atenţii în valoare de mai multe milioane de lei, precum şi vila ce aparţinuse prinţului Barbu Ştirbei, ferma de la Săftica, tablouri de Grigorescu şi Luchian. Malaxa şi Auschnitt se simţeau, iarăşi, obligaţi să piardă milioane la partidele de pocher jucate cu Elena Grunberg şi Carol al II-lea, pentru că apoi îşi scoteau însutit paguba din afacerile făcute pe seama bugetului statului.
Din întreprinderile aflate în străinătate, care spoliau bugetul statului român sub bagheta evreului Auschnitt, cu complicitatea şi cointeresarea tandemului Carol-Grunberg, amintim: Wickers-Amstrong din Londra, Mandelsohn din Haga, Streg din Viena, C.E.P.I. din Monaco sau Kahn din Alexandria-Egipt.
Modul de transferare a banilor proveniţi de la cetăţenii români pentru bugetul statului, transfer către buzunarele reţelei de afacerişti protejaţi de Elena Lupescu-Grunberg era destul de primitiv. Iată câteva exemple! Tuburile de oţel contractate de stat cu Uzinele Malaxa au costat cu 40% mai scump decât cele ce puteau fi procurate din altă parte, În anul 1931, cu finanţarea băncilor evreieşti americane (împrumuturi ce au trebuit restituite de către statul român cu tot cu marile dobânzi), au fost construiţi de către o firmă suedeză 130 km de şosele.
Deşi au costat mai mult decât dublu decât dacă ar fi fost construite cu antreprenori români, ele au fost executate atât de necorespunzător, încât iniţial li s-a refuzat recepţia. Concesionarea telefoanelor în aceeaşi perioadă către o firmă evreiască americană a condus la pierderea anuală de către statul român a câte o sută de milioane de lei.
Însă desăvârşita spoliere a statului român a fost falimentul aranjat al marii băncii evreieşti Marmorosch-Blank (a se vedea capitolul “Băncile Româneşti”), al cărei deficit descoperit în 1931-1932 era de 1.600.000.000 lei. Banca, cea mai mare bancă comercială din România, era tentaculul economic al B’nai B’rith, iar evreul Aristide Blank, patronul băncii, se învârtea ca peştele prin apă la Palatul Regal, sponsorizând în dreapta şi în stânga. Ingineria pusă la cale mai făcea ca falimentul băncii să atragă şi falimentul mai multor întreprinderi în care Carol al II-lea şi Elena Lupescu-Grunberg fuseseră special cointeresaţi prin cedare de acţiuni. Pentru salvarea băncii a intervenit la Carol chiar tatăl roşcatei sale amante, Nicolae Lupescu (Naham Grunberg). Oricum, Carol al II-lea îi era însă obligat direct chiar lui Aristide Blank.
De aceea, regele a obligat Banca Naţională a României să acopere deficitul (trebuie arătat că Mitiţă Constantinescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României era în acelaşi timp şi ministru de finanţe, deci o marionetă perfectă în mâna lui Carol al II-lea), Primăria Bucureştiului să cumpere pentru o jumătate de miliard de lei un teren de la Otopeni al lui Aristide Blank, iar guvernul să concesioneze Regia Monopolului de Stat băncii evreieşti. “Cum molohul iudeu n-a fost sătul, regele dispune finalmente ca statul să preia activul şi pasivul băncii Marmorosch-Blank; asta însemnând că afacerile oneroase evreieşti să fie suportate de contribuabilii români” (Radu Teodoru).
Mesaje divine.
Ciobanului analfabet Petrache Lupu din Maglavit, i s-a arătat întâia dată Moşul (Dumnezeu) în mai şi în iunie 1935, în perioada sărbătorii Rusaliilor, acest eveniment schimbându-i întreaga viaţă, în urma acestei apariţii Petrache Lupu s-a însănătoşit subit, fiind până atunci surdo-mut.
Cea mai interesantă comunicare a Moşului făcută ciobanului, a fost aceea că “Dacă va redeveni centrul spiritual al lumii “, dacă poporul se va pocăi. “Dacă ne pocăim, Moşul ne dă sănătate, ne dă grâu, ne dă porumb…” – spunea Petrache Lupu. El a dobândit în scurt timp faima de mare profet popular, iar la locul apariţiilor Moşului de la Maglavit se făceau adevărate pelerinaje, mulţi oameni găsindu-şi vindecarea trupească şi sufletească.
Mulţi dintre cei care l-au însoţit pe ciobanul predicator în acea perioadă, vedeau o flacără ca de foc în jurul trupului său. Petrache Lupu nu dobândise doar vederea trupească. El citea gândurile celorlalţi şi le cunoştea trecutul. Băgându-şi mâna în foc, nu i-a ars deloc, iar cu altă ocazie, aflându-se în fruntea unei procesiuni populare în câmp, pentru a invoca ploaia, a mers cu o lumânare aprinsă în bătaia puternică a vântului, fără ca aceasta să se stingă. Într-o altă împrejurare, s-a rugat de Moş şi ploaia a fost îndepărtată de la locul unde avuseseră loc arătări ale Moşului, şi unde în acel moment se afla o mare mulţime de oameni. Despre vindecările de la Maglavit, a se vedea lucrarea noastră Leacuri şi remedii magice din Carpati.
Petrache Lupu prevestea totodată apropierea războiului şi a altor necazuri pentru popor. Importanţa socială a predicilor ciobanului de la Maglavit, care din îndemnul Moşului cerea românilor să se lase de hoţii, de bogăţii şi de vrăjmăşii, a fost înregistrată de ziarele vremii, care constatau că “lumea s-a lăsat într-o mare măsură de hoţii şi de omoruri, s-au împuţinat judecăţile şi o influenţă moralizatoare se resimte asupra vieţii ţărănimii olteneşti, de pe urma Maglavitului”.
Deşi devenise prima autoritate mistică şi morală a poporului, Petrache Lupu nu obişnuia să peregrineze sau să călătorească. Lumea venea la el. Totuşi, el a venit o singură dată în capitala ţării, la Bucureşti, în anul 1938. Scopul prezenţei lui la Bucureşti a rămas un mister timp peste 50 de ani. Se ştie că Petrache Lupu s-a oprit în parohia Bisericii Oborului Vechi, lângă Calea Moşilor, deci în acel loc al oraşului unde se celebra Sărbătoarea Moşilor (sub numele de Târgul Moşilor). Se mai ştie că l-a vizitat la Palat pe Carol al II-lea şi că a prezis că într-o zi va cădea pe pământ o stea care va arde cu foc la răsărit şi la apus, la mijloc vor fi cărbuni şi jar şi vor veni dureri grele, care nu vor fi înlăturate dacă lumea nu se va trezi moral.
O dată cu moartea lui Petrache Lupu, în 1994, a fost dezvăluit şi scopul real al vizitei sale la Bucureşti, preotul I. Ionescu dezvăluind presei următoarele: În toamna anului 1958, în plin regim comunist, preotul Ionescu, ca reprezentant al episcopiei Craiovei, a reuşit să aibă o discuţie clandestină cu Petrache Lupu, noaptea târziu, în casa ciobanului (care era păzit de Securitate pentru a-i fi împiedicat orice contact). Preotul Ionescu l-a rugat pe cioban să-i spună cum a ajuns la regele Carol al II-Iea, la Bucureşti, şi ce i-a spus regelui.
Petrache Lupu i-a povestit că şi-a vândut două oi din curte, s-a dus la Bucureşti şi a fost primit de rege, căruia i-a spus că Moşul l-a trimis să-i spună să-şi întrerupă relaţia adulteră cu evreica, să-şi la înapoi nevasta părăsită şi să fie în rândul lumii, că dacă nu face aşa îşi va pierde tronul şi este rău pentru ţară. “A lăsat capul în jos [Carol al II-Iea] şi n-a spus nimic, şi eu am plecat, dar a venit ce-a venit şi peste el şi peste ţara, fiindcă n-a ascultat ce i-am spus din partea Moşului!”
O dată cu instalarea iudeo-comunismului în România, Petrache Lupu a fost ridicat de Securitate şi dus la cercetări penale, Direcţia Securităţii, la Bucureşti. Aşa cum vom arăta în capitolele următoare, această secţie a Securităţii era controlată de evrei. Petrache Lupu a fost întrebat la interogatoriu dacă a fost surdo-mut, cum s-a vindecat, ce-a spus el la lume şi cine l-a pus să vorbească. Le-a răspuns că toată lumea din sat ştie că nu putea să vorbească şi să audă până nu i s-a arătat Moşul şi i-a spus ce să spună la lume. Râzând, unul dintre ofiţerii anchetatori l-a întrebat unde este steaua căzută din cer asupra României. Petrache Lupu i-a răspuns arătându-i steaua roşie comunistă pe care o purta pe chipiu şi pe umeri, spunându-i că aceasta era steaua pe care a anunţat-o el că va veni.
http://deveghepatriei.wordpress.com/2013/08/14/masoneria-regele-amanta-si-legiunea-arhanghelului-mihail-miscarea-legionara/
Masoneria ca armă a Elenei Lupescu-Grunberg.
Trebuie arătat că nu doar ultranaţionaliştii legionari se opuneau oligarhiei evreieşti, dar şi mulţi oameni politici cu înaltă prestanţă morală, aşa cum au fost Brătienii şi Nicolae Titulescu în cadrul partidului liberal, sau Iuliu Maniu la ţărănişti. Eforturile acestora erau însă subminate constant de acţiunea masoneriei evreieşti.
Vom reproduce din aceeaşi notă secretă a lui Pitulescu, care conducea serviciul secret personal al Elenei Lupescu-Grunberg: “Cel care întreţine însă spiritul actualei comportări a guvernului faţă de dumneavoastră este tot duşmanul dumneavoastră de moarte, dl. Titulescu. Cu toată strădania d-lui Franasovici de a-l înlătura pe acest om din viaţa politică a ţării şi a Partidului Liberal, totuşi el rămâne tare pe poziţia politică”.
Nota secretă a lui Pitulescu mai arată că Nicolae Titulescu, cu ajutorul unor birouri de informaţii din ţară urmărea orice acţiune a Elenei Lupescu. Datele cu privire la relaţiile intime dintre Elena Lupescu şi rege îi erau furnizate de către însuşi mareşalul Palatului. În străinătate, Titulescu finanţa toate ştirile ce apăreau în legătură cu Elena Lupescu-Grunberg. Din supravegherea convorbirilor şi a informaţiilor “obţinute din reţea”, Pitulescu o mai informa pe amanta regelui că Titulescu, de câte ori lua contact cu regele nu pierdea din vedere să-i atragă atenţia asupra dezastruoaselor consecinţe ale continuării legăturii cu Elena Lupescu. Aşadar evreica îndrăznea să-şi urmărească în scop de control chiar şi amantul regal.
Eforturilor externe ale liberalului Titulescu se conjugau cele interne ale lui Dinu Brătianu, adversar în partid al primului-ministru Tătărăscu. El da un interviu ziarului Universul, în care arăta că în 1935 guvernul marionetă regală a făcut o comandă frauduloasă de armament către firma Skoda, 30% din plata de la buget intrând de fapt “în buzunarele fără fund ale camarilei” (tandemul Carol al II-lea – Elena Grunberg). Mai mult, Dinu Brătianu arăta că, în urma vizitei făcute la Uzinele Reşiţa, I.A.R.-Braşov şi Cugir, a constatat că acestea aveau posibilitatea să fabrice toate tipurile de arme pe care guvernul le-a comandat la Skoda, în Cehia.
Sprijinit de palat, Tătărăscu l-a învins în partid pe Dinu Brătianu în 1936, iar aceste dispute politice intestine i-au permis lui Carol al II-lea, înhăitat cu magnaţii evrei ai economiei româneşti, să devină cel mai bogat rege din lume, împreună cu concubina sa. Preţul menţinerii la putere a lui Tătărăscu a fost însă facilitarea de către acesta a instaurării dictaturii personale a lui Carol al II-lea.
Pentru instalarea dictaturii regale şi a unei noi Constituţii, acţiona cu precădere Jean Pangal, marele comandor evreu al Marii Loji Naţionale din România, Dintr-o notă informativă a Siguranţei din mai 1934 reieşea că la locuinţa lui Jean Pangal a venit masonul Petre Papacostea, secretarul mareşalului Averescu (preşedintele Partidului Poporului) şi i-a spus că a văzut la mareşal un raport al Siguranţei în care erau înfăţişate unele aspecte ale activităţii şefului masonilor, între care şi aceea relativ la Constituţia nouă la care a lucrat Pangal, iar notiţele de mână “erau extrase din Constituţia japoneză, din care dl. Pangal s-a inspirat şi din care a preluat aproape toate prerogativele regelui”.
În primăvara anului 1934, Jean Pangal era chemat telefonic la Carol al II-lea şi de câte trei ori pe săptămână, de către secretarul particular Eugen Buchman. La acea vreme şeful masoneriei române (aripa obedientă evreilor), Jean Pangal, îi recomanda regelui formarea unui guvern cu prim-ministru în persoana mareşalului Averescu. O altă notă a Siguranţei arăta că Jean Pangal s-a adresat celorlalţi masoni în templul din strada Câmpineanu, astfel:
“Nu aveţi de ce vă teme, fiindcă nimeni nu ştie, s-a ţinut în secret faptul ca guvernul Averescu va fi în realitate mason. Chiar dacă s-ar bănui prezenţa câtorva masoni, este dl mareşal care acoperă şi spulberă orice bănuială cu prestigiul său. Acela care va răspunde de schimbarea Constituţiei şi de tolerarea dictaturii noastre este regele şi, în cel mai rău caz, el va plăti oalele sparte”.
Devine evident că instalarea dictaturii regale era pregătită de masonii evrei ca o dictatură masonică. Totuşi, mareşalul Averescu nu numai că nu a mai vrut să facă jocul masonic, dar a intrat în conflict direct cu tandemul Carol al II-lea Elena Lupescu-Grunberg, instalarea dictaturii amânându-se astfel cu trei ani.
Faptul că masonul evreu Jean Pangal avea un cuvânt de spus în acţiunile politice cele mai importante ale regelui Carol al II-lea, rezultă din situaţia că atunci când a devenit ministru Constantin Argetoianu a dăruit Templului Masonic din str. Câmpineanu 45 (unde prezida Jean Pangal) suma de un milion de lei. De altfel, urmărirea carierei lui Argetoianu, mason cu gradul 33, ne arată importanţa masoneriei pe lângă Carol al II-lea: în 1938 ministru la industrie şi comerţ (cel mai bun loc pentru manevre pe seama bugetului statului) şi consilier regal, iar în 1939 prim-ministru. Totul o dată cu instalarea dictaturii regale – “dictatura masonică” cum o numea Pangal – şi a noii Constituţii, pregătită de acelaşi Pangal. În tot acest timp a existat o neîmpăcată ură între Masonerie şi Mişcarea Legionară, semănată fie cu crime, fie cu devastări de temple masonice.
Portretul unei evreice periculoase.
Elena Lupescu-Grunberg era, la data când l-a sedus pe Carol, soţia celui mai bun prieten al acestuia şi fost camarad de arme în timpul primului război mondial. Inteligentă, ea ridica veniturile familiei prin organizarea de partide de poker în propria-i casă, invitând tinerii ofiţeri, mulţi atraşi de frumuseţea şi vioiciunea ei.
Talentul Elenei la jocul de cărţi era ieşit din comun. “Lucru rar la femei, era o jucătoare ce nu trăda, nici prin tremurul mâinii, nici prin vreo schimbare pe chip, dacă îi mergea bine sau nu la joc. Era renumită printre ofiţeri ca jucătoare de poker şi, din acelaşi motiv, detestată de soţiile lor. Se spunea, nu fără oarecare motiv, că generoasa ospitalitate a casei, imposibil de susţinut prin solda şi modestele venituri ale căpitanului Tâmpeanu, se datora câştigurilor ei la cărţi. Nu o dată, musafirii îşi plăteau regeşte mesele printr-o extracţie fără dureri, la poker, a banilor din buzunarele lor… Urmărind jocul cu ochii mari, verzi-cenuşii, cu chipul neted asemenea porţelanului fin, nu avea niciodată aerul jucătorului fără scrupule…” (Barbara Cartland, Viaţa scandaloasă a regelui Carol)
În contextul acestui mercantilism specific rasei, pentru evreica din Iaşi, principele Carol reprezenta în primul rând o partidă cu o imensă miză financiară. Cât timp s-au aflat în exil, după renunţarea la tron de către Carol, alocaţiile băneşti din ţară veneau doar sporadic, ceea ce o deranja pe Elena, învăţată deja să afişeze un lux orbitor. Din acest motiv ea, se certa adesea cu el, iar vecinii începură să povestească, nu fără temei, despre strigătele şi ţipetele isterice pe care le auzeau noaptea.
Principalul subiect de reproş al Elenei era că caracterul slab al lui Carol, care nu acţiona eficient pentru a recupera tronul României:
- Fii bărbat! insista ea, ameninţându-l permanent că îl va părăsi.
La un moment dat, când în Anglia Scotland Yard-ul le-a dat peste cap planul de trimitere a două avioane cu manifeste în România, Elena Grunberg s-a înfuriat peste măsură pe Carol, pe care îl acuza de slăbiciune, spunându-i:
- Pe tine te-au expulzat englezii, nu pe mine! Realitatea era alta. Chiar ea era cauza problemelor lui Carol, motivul pentru care pierduse şi tronul, motivul pentru care nu era susţinut să îl recâştige. Cel mai mare gazetar al ţării, după regretatul Mihai Eminescu, influentul Pamfil Şeicaru, l-a vizitat pe Carol la Paris pentru a discuta o eventuală viitoare campaniei de presă în favoarea întoarcerii lui la tron, dar l-a prevenit că are puţine şanse dacă nu renunţă la legătura cu Elena Grunberg. Carol a protestat furibund, arătând că Elena era la fel de bună ca orice altă femeie.
- Sire, dintr-o zdreanţă murdară nu se poate face steag, i-a răspuns Şeicaru.
În acel moment, Elena Grunberg, care conform obiceiului asculta din spatele unei uşi, a năvălit în cameră, spunându-i ziaristului că România nu o merită pe ea şi l-a dat afară.
În cele din urmă, când Carol reuşeşte să se întoarcă în ţară şi să reia tronul, Elena Lupescu-Grunberg era singura persoană căreia Carol îi permitea să-l influenţeze în ceea ce privea conducerea ţării, din care motiv regina mamă Maria, a fost uşor îndepărtată, iar regina Elena, mama prinţului Mihai, alungată din ţară.
Un episod exemplar pentru ce putere avea Elena Grunberg, a fost cruzimea persecuţiei prinţului Cantacuzino. Membru al uneia din cele mai vechi şi mai mari familii nobiliare române, acesta îşi pierduse cea mai mare parte a averii prin aşa-zisa reforma agrară. La un moment dat el a fost trimis în judecată sub acuzaţia de complot împotriva vieţii Elenei Grunberg. în instanţă el a declarat însă că a fost amantul Elenei, iar aceasta l-a înşelat şi, ca om de onoare, a vrut să se răzbune. “Spectatorii de la tribunal, la fel ca şi juraţii, erau încântaţi de această ingenioasă apărare. Unii chiar crezură povestea… Chiar şi aşa era de admirat modul abil în care prinţul întorsese jocul împotriva regelui. Juraţii dădură verdictul “nevinovat”.
Puţin după aceea, prinţul muri într-un misterios accident de maşină, iar Carol o ţinu pe bătrâna mamă a acestuia, prinţesa Alexandra, prizonieră la domiciliu. În ciuda protestelor oficiale făcute în scris de regina Maria, prietenă apropiată a bătrânei, ferestrele acesteia au fost zăbrelite, apa întreruptă şi nici unui avocat nu i se permise s-o vadă”. (op. citat.)
Una din primele perocupări ale evreicei a fost aceea de a se înavuţi pe sine şi pe cei de un neam cu ea. Aproape nimeni nu ştia că Naham Grunberg, tatăl Elenei, locuia la Bucureşti şi că devenise extrem de bogat, profitând de pe urma afacerilor ce i se prezentau datorită fiicei lui. În casa acestuia se aranjau cele mai secrete afaceri politice. Elena, împreună cu Carol, comandase şi folosea o serie de tuneluri subterane prin care se deplasau la şi de la Palat la casa Elenei sau a tatălui ei, ori la casa regelui. Evreul Grunberg aducea clientela cu bani din lumea evreiască pentru afaceri pe seama bugetului statului, care astfel umpleau buzunarele Elenei.
Cea mai sinistră şi cinică figură din anturajului evreicei şi al regelui era însă un apropiat al acesteia, propulsat brusc ca şef al Palatului. Cu origine cosmopolită ca şi ea, Ernest Urdăreanu avea un important filon de sânge evreiesc în ascendenţa sa, adică era un “jidan”, cum îi numeau românii pe evreii proveniţi din căsătorii mixte. Era industriaş, bancher şi director al unui mare număr de companii ale căror interese acopereau practic toată viaţa comercială a ţării. La vremea când Elena Grunberg l-a racolat pentru a-i servi scopurile de rapidă înbogăţire, el avea 35 de ani. Era mic de statură, brunet, şi se îmbrăca îngrozitor. Chipul, dat cu ruj şi pudrat, spunea multe despre starea lui mentală. A reuşit să atragă asupra lui mai multă duşmănie populară decât regele şi amanta sa evreică. Era foarte viclean şi lipsit de scrupule, ceea ce îl scutea de luxul de a mai fi şi inteligent. Ca şi pe acoliţii săi, îl interesa îndeosebi prezentul, să poată fura cât mai mult, motiv pentru care românii îl porecliseră “Murdăreanu”.
La cererea Elenei, Carol l-a numit mai întâi pe acest Urdăreanu secretar şi aghiotant personal, apoi şef al Palatului. El a preluat funcţia Elenei Grunberg de a-i dijmui pe toţi cei care aveau audienţă la rege şi care altminteri nu puteau trece. Mita preferată erau banii. “Pe bună dreptate – scria un comentator britanic – se spune că aurul strălucitor al coroanei României este atât de pătat şi şters încât abia dacă se mai vede. Că frumoasele mâini albe ale Elenei Lupescu [Grunberg] ţin în ele viaţa şi moartea, iar ghearele lacome şi apucătoare ale lui Urdăreanu ţin destinul ţării, încet dar sigur, Carol alunecă spre dezastru, trăgându-şi după el regatul.”
Datorită lăcomiei ei tot mai mari, Elena Grunberg ajunsese să coste România o enormă sumă de bani, numai pentru întreţinere. Primea anual din partea regelui echivalentul a 12.000 de lire sterline, doar pentru toalete, iar bijuteriile primite erau asigurate pentru 50.000 de lire sterline. “Evident, era femeia cea mai elegantă din România – scria Barbara Cartland -, dacă nu chiar din întreaga Europă a acelei vremi. Cu un gust înnăscut şi cu talentul de a se pune cât mai mult în valoare, nu se îmbrăca decât în negru. Majoritatea toaletelor ei erau de la Chanel. Discuta zilnic cu croitorii, cu modistele şi cu corsetierele ei de la Paris”.
Elena Lupescu-Grunberg ajunsese adevărata putere din spatele tronului. A montat o centrală telefonică proprie pentru interceptarea convorbirilor telefonice, iar şeful Poştei i se subordona direct, pentru a-i raporta rezultatele violării corespondenţei. Cu ajutorul lui Malaxa, evreica trimitea în conturi din străinătate, în Elveţia şi unele state din America Latină, banii extorcaţi de ea şi de rege.
În iarna anului 1934, Carol al II-Iea a dat petrecere particulară la Palat, avându-o alături de sine pe amanta sa. Doi dintre invitaţi erau şi generalul Ion Antonescu, împreună cu soţia sa. “Doamna Antonescu făcea parte din vechea aristocraţie românească – relata B.C., familia ei fiind cunoscută pentru antisemitismul ei. Văzând-o pe Elena Lupescu [Grunberg], ea se plânse cu glas tare soţului ei de insulta ce i se adusese prin invitarea la aceeaşi masă cu o evreică, îşi ceru haina, iar soţul ei nu mai putu face altceva decât s-a ducă acasă.” În altă variantă soţia generalul Antonescu a protestat că a fost invitată la Palat de către o stricată ce a destrămat familia regală.
A doua zi, generalul Antonescu, pe atunci şef al Statului Major la armatei române, s-a trezit demis din funcţie şi trimis la o garnizoană de pe graniţă. A fost pe loc înlocuit cu un evreu pe nume Samsonovici, prieten de al Elenei Grunberg din vremea petrecută la Iaşi.
Sub presiunea rezultatelor alegerilor, opţiunea populaţiei româneşti din perioada interbelică mergând înspre naţionalismul făţiş, Carol al II-Iea l-a numit prim-ministru pe liderul Partidului Naţional Creştin, poetul Octavian Goga, ca o variantă preferabilă la o guvernare legionară. Totuşi acest episod a dus la ruptura de Elena Grunberg, care a plecat la Paris, neacceptând sub nici un motiv o guvernare a “antisemitului” şi “demagogului megaloman” Goga, care afirmase că dacă din România ar dispărea măcar o jumătate de milion de evrei, aceasta ar reveni la prosperitate. Una dintre primele măsuri luate de Octavian Goga a fost aceea de readucere în fruntea Ministerului de Război a generalului Antonescu.
Însă, cedând propunerilor şi pregătirilor cercurilor evreieşti şi masonice, într-o seară târziu, Carol îl chemă la Palat pe primul său ministru Goga şi îl anunţă că, începând de la miezul nopţii, încetează să mai fie premier, guvernul fiind demis. Goga tocmai promovase o legislaţie care îi scotea pe evrei din numeroase profesii şi profesii.
Goga stătu câteva clipe încremenit, până a înţeles ce se întâmplase, după care revoltat i-a întors spatele regelui şi a plecat strigând:
- Israel a triumfat!
De a doua zi, printr-un discurs radiodifuzat, Carol şi-a instituit dictatura personală asupra ţării şi a scos în afara legii “Garda de Fier” (Legiunea Arhanghelului Mihail). În 36 de ore, Elena Grunberg a fost din nou lângă Carol, venind într-un suflet de la Paris.
Au urmat doi ani de virulentă opoziţie populară la regimul Carol II-Grunberg-Urdăreanu, ce au culminat cu declanşarea războiului mondial şi cu ultimatumul privind cedarea Basarabiei şi a Transilvaniei. Carol II era practic rupt de armata română şi de clasa politică când a decis cedarea Basarabiei ruşilor, fără luptă. Cu toate acestea, generalul Ion Antonescu a încercat să discute cu regele pentru a salva situaţia.
În chiar ziua în care Carol II a întrunit Consiliul de Coroană, 28 iunie 1940 (avându-l în dreapta sa pe Urdăreanu) şi a decis cedarea Basarabiei către sovietici, după plecarea membrilor Consiliului Urdăreanu a intrat şi a anuţat că generalul Antonescu cere o audienţă. Elena Grunberg, care se afla la rege pentru a-l alinta pe canapeaua din biroul său, nu voia să uite şi să ierte “insulta” primită din partea soţiei generalului, de aceea acestuia i s-a refuzat “audienţa”. Ca atare, Urdăreanu, cu un rânjet de triumf, iese pe holul de intrare şi îi spune generalului, la modul cel mai insultător, că nu este primit.
Ion Antonescu, care considera că într-un astfel de moment pentru ţară, ajutorul său nu putea fi respins de către rege, indiferent de trecut şi de ostilitatea Elenei Grunberg, l-a întrebat pe Urdăreanu care este motivul pentru care nu este primit. Jidanul i-a răspuns trufaş că el ar fi hotărât în numele regelui să nu i se acorde nici o audienţă. Ca replică, generalul Antonescu i-a aplicat o palmă lui Urdăreanu, acesta a sărit la bătaie, bazându-se şi pe sprijinul slujitorilor de la Palat, care însă au fugit. Rezultatul a fost o încăierare birjărească, generalul lâsându-l lat în bătaie pe şeful Palatului, pe care l-a bătut până n-a mai suflat. Aflând despre întâmplare. Elena Grunberg a cerut pedepsirea generalului.
A doua zi Ion Antonescu reuşeşte totuşi să pătrundă la Palat şi să se adreseze regelui, cerându-i să-l lase să apere graniţele tării, şi să nu cedeze sovieticilor Basarabia şi Bucovina.
- Maiestate, România se prăbuşeşte în ruine. Scenele din regiunile regatului nostru pe care le-aţi cedat armatelor sovietice sunt de o zguduitoare tragedie. Funcţionarii civili care au încercat cu credinţă să vă execute ordinele au fost abandonaţi, iar militarilor li s-au smuls gradele şi li s-au luat amele. Capturarea acestor bogate teritorii s-a făcut înainte de strângerea recoltei, iar o mare parte din hrana necesară pentru trupele şi poporul nostru la iarna viitoare s-a pierdut… Este o datorie de onoare şi un privilegiu pentru mine de a vă spune, Sire, că poporul de dincolo, din teritoriul anexat de Rusia este acum total lipsit de orice încredere în membrii guvernului vostru. Chiar în acest oraş, în Bucureşti, ura împotriva celor vinovaţi de a vă sfătui greşit şi de a fi făcut acest lucru mişelesc creşte cu fiecare clipă…
După câteva momente de tăcere, generalul a continuat:
- Vreau doar să salvez ceea ce se mai poate salva din coroana Maiestăţii Voastre, din ţara şi graniţele noastre… Vă implor, Maiestate, să mă ascultaţi în această clipă îngrozitoare a istoriei noastre… Vă implor să nu-i mai ascultaţi pe cei a căror credinţă a fost cumpărată de politicienii de dincolo de graniţele României.
S-a aşternut o tăcere de câteva minute, timp în care Carol II se gândea la faptul că generalul îi cerea pur şi simplu să renunţe la relaţiile cu Elena Grunberg, cu Urdăreanu, la relaţiile cosmopolite cu legături internaţionale, apoi, uitându-se ţintă la general, îi răspunse:
- Vă admir curajul de a veni să-mi spuneţi toate acestea. N-am să vă uit cuvintele!
Douăzecişipatru de ore mai târziu, membrii gărzii personale a regelui s-au deplasat la domiciliul generalului Antonescu, l-au arestat şi l-au azvârlit în închisoare fără a fi judecat.
Cu arma în mână. Prin gestul asasinării lui I. Gh. Duca, legionarii considerau că demonstrează modul eroic în care înţeleg să activeze în planul social şi să arate că “România nu mai este moşia clicii ajunsă la guvern!”. Din păcate căzuseră în cursa întinsa şi lor, şi lui Duca, de către Elena Lupescu-Grunberg. Au urmat momente grele pentru legionari, prigoana şi crima fiind metodele care li s-au aplicat, şi cu care au răspuns, în această confruntare fiindu-le ucis chiar Căpitanul.
În decembrie 1937, Carol al II-lea a fost consternat când a văzut că la alegerile parlamentare cei sprijiniţi de el nu au obţinut majoritatea necesară formării unui guvern. Mai mult, legionarii reorganizaţi sub numele Partidul Totul pentru Ţară, obţinuseră 66 de locuri de deputaţi, în aceste condiţii, aşa cum se va vedea mai jos, regele aboleşte sistemul parlamentar, abrogă Constituţia şi instaurează dictatura.
http://deveghepatriei.wordpress.com/2013/08/14/masoneria-regele-amanta-si-legiunea-arhanghelului-mihail-miscarea-legionara/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu