Identitatea creştină

Raţiunea supremă, Dumnezeu, a făcut lumea şi omul din iubire, din dorinţa de a împărtăşi şi altcuiva bucuria de a exista în sânul Sfintei Treimi. Când Îl numim pe Dumnezeu "Raţiune supremă", spunem că El este creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute, Cel Care le-a creat legi de fiinţare ce conduc în final spre Sine.

Părintele Prof. Dumitru Stăniloae referindu-se la finalitatea lumii şi a lucrurilor din ea remarca: "Cosmosul e organizat într-un mod corespunzător capacităţii noastre de cunoaştere." (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1, p.12, Bucureşti, 1997). Aceasta poate sluji aşadar înţelegerii, pătrunderii resorturilor intime ale lumii şi vieţii, descoperirii lui Dumnezeu atât în sine, cât şi în ceilalţi. Legătura dintre Dumnezeu, om şi cosmos este tocmai această raţionalitate care este marcă a normalităţii lor, sădită de Dumnezeu.



Scopul final al tuturor existenţelor se află în Persoana lui Dumnezeu, Care a imprimat raţionalitate omului şi naturii create.

Devine evident că omul, avându-şi izvorul în Dumnezeu, are drept scop al existenţei sale trăirea din şi prin iubire pentru Creatorul său. Cu alte cuvinte atât omul cât şi Dumnezeu îşi manifestă dragostea şi dorinţa de apropiere prin fapte, dovada supremă a devotamentului reciproc. În virtutea liberului arbitru omul acceptă, sau nu, calea dialogală de comuniune, deschisă înainte-I, cale ce înseamnă a se menţine în iubirea Lui, respectându-I poruncile, cadre ale raţionalităţii fireşti. Dovada iubirii este ascultarea. Dumnezeu îşi manifestă iubirea creându-l şi menţinându-l în viaţă pe om. Omul demonstrează afecţiunea pentru Făcătorul său prin respectarea poruncilor sale, care-l menţin în starea sa normală, raţională; omul se sfinţeşte pe sine şi întreaga natură prin participarea la viaţa lui Dumnezeu. În ortodoxie destinul naturii este intim legat cu cel al omului: "Toată natura este chemată să devină un mediu mai transparent prin care se manifestă persoana şi să fie covârşită prin spiritul personal" (idem, p.30).



Prin nerespectarea poruncilor, omul, chip al lui Dumnezeu cu posibilitate infinită de a intra în comuniune cu El, se îndepărtează de raţionalitatea existenţei sale, transformându-se din persoana comunitară în individ egoist. Astfel, omul introduce în sine un element străin firii sale (păcatul-rod al slăbiciunii prin necunoaşterea ei), ce îi întunecă raţionalitatea, chipul, legătura cu Dumnezeu, Care nu se mai recunoaşte pe Sine în om. De aceea judecata sufletului păcătos ne este înfăţişată în pilda celor 10 fecioare prin cuvintele "nu vă cunosc pe voi". Pr. Prof. Constantin Galeriu interpreta, în conformitate cu textul original: "Nu-Mi recunosc chipul meu în voi". Înţelegem în această "necunoaştere" a omului păcătos de către Dumnezeu alterarea în om a raţionalităţii sale, a scopului de iubire şi comuniune pentru care a fost creat. Raţiunea de a fi a omului constă în menţinerea în perimetrul legilor divine, care îl protejează de propria slăbiciune, de ispita răului. Dumnezeu îi oferă omului mijloace de dobândire a comunicării cu Sine şi de întărire sufletească (dintre acestea cele mai importante sunt Sfintele Taine care ne introduc în comuniunea intimă cu Hristos, cu Dumnezeu-Omul).



La Judecata de Apoi, Dumnezeu va mântui pe cei pe care îi va cunoaşte, şi nu-i va cunoaşte decât pe aceia care nu şi-au schimbat pe parcursul existenţei pământeşti identitatea, chipul dăruit de Mântuitor prin actul creaţiei. Deci păcatul constă în schimbarea identităţii de "fiu al lui Dumnezeu" cu altceva, cu o identitate de fiu al celui pe care îl slujeşti cu trupul, al celui rău şi al patimilor.  Daniel Giosan