Meseria de a trai

Meseria de a trăi, ca să adoptăm formularea lui Cesare Pavese, implică anume riscuri. Cu atāt mai mult cu cāt venim īn viaţă neīnvăţaţi, trebuind să recuperăm din marş ceea ce e indispensabil păstrării direcţiei. La un moment dat, cum bine se ştie, Pavese n-a mai dorit să ţină direcţia şi atunci s-a retras, destul de discret, īn partea aialaltă a vieţi, pe care dintr-un defetism īnvăţat o numim moarte. Motivaţia lui a fost, totuşi, īntemeiată. S-a visat mereu un amant robust, īnsă a ieşit ruşinos, jignit de femei, din toate relaţiile lui intime. A voit să fie bărbatul pentru care o femeie trădează, dar a īnţeles că orice femeie pe el īl va părăsi mult mai uşor şi că natura feminină e modalitatea prin care viaţa īi rāde īn faţă, umilindu-l. Văzāndu-şi ratat proiectul de viaţă, a considerat decent să nu se angajeze īntr-un altul, nespecific. A ales moartea ca un īndrăgostit: „va veni moartea şi va avea ochii tăi”, scrie īntr-un ultim poem. Agonia lui erotică permanentă şi, īn cele din urmă, sfārşitul sunt pentru el versiunea personală a unui ritual de seducţie. Cine să-l judece? Dacă ne plasăm īn alt unghi, dualitatea măreţie-mizerie inerentă vieţii capătă desfăşurare diversă de la un ins la altul, neputānd fi niciodată o lecţie īnvăţată. Acestea sunt, oricum, extremele destinului, la care nu se ajunge obligatoriu şi nu īn aceleaşi grade. Īn cea mai deasă reprezentare, viaţa e o sumă de fapte şi situaţii comune, nu atāt de josnice īncāt să fie mizerabile, nu atāt de sublime īncāt să fie măreţe. Anumite şcoli de filosofie căutau īnainte de toate īnţelepciunea, ceea ce cred că īnseamnă domesticirea vieţii personale, deprinderea gramaticii destinului fără de care, īn situaţii limită, nu ştim acţiona decāt īn pripă şi, deseori, brutal. Probabil că marii maeştri au fost īn egală măsură pedagogi şi terapeuţi, fie că e vorba de filosofi sau profeţi. Conferirea de sens mizeriei, suferinţei, chinului şi chiar morţii, revendicarea unei condiţii transcendente pentru sacrificiu e cel mai dificil exerciţiu educativ pentru o specie īnclinată īn exces spre hedonism. Socrate, Isus, martirii, eroii sunt deopotrivă educatorii civilizaţiei noastre, pentru că au integrat moartea sensului vieţii, astfel īmbogăţind-o. La urma urmei au avut puterea de-a alege ca inevitabilul - moartea - să capete un sens puternic şi convingător, ceea ce īn cazurile obişnuite, zilnice, nu se īntāmplă. Pe moartea lor s-a constituit o civilizaţie, adică o constelaţie morală care īn momente grele ne ghidează prin timp. Probabil că īn acest mod am putea să ne-apropiem de ceea ce numiţi „adevărata religie”.  (Vianu Muresan)